Daca cercetam viata noastra, a schimbarilor care o alcatuiesc (merg in duhul lui Yannaris), asa cum face omul de stiinta ateu, disciplinat si meticulos, ajung desigur sa observ anumite caracteristici ale vietii, cum ar fi de pilda schimbarea continua.
Dar aceasta doar daca omit legatura adinca, organica, dintre Dumnezeu si creatia Lui, dintre Viata si viata. Deja, daca iau in calcul si pe Dumnezeu si nu mai rup dialogul meu despre viata omeneasca, individual si social, in clipa si in intreaga istorie, deja totul ... se schimba!
Luind in calcul Dragostea, asadar pe Dumnezeu, afirmatiile lui Yannaris imi par curioase. Sunt din alta lume... O lume fara Dumnezeu, inchisa in mecanica ei rece... Un ceasornic fara Ceasornicar. Nu pot cunoaste deplin ceasul, oricat de ager mi-e ochiul, daca nu am habar de intentia, scopurile Ceasornicarului.
Nu ma intereseaza acest excurs, il resping adinc, visceral. Stiinta in sine, rupta de seva organica ce strabate "drumul" dintre Dumnezeu si om, imi pare ceva strain de alcatuirea sufleteasca a omului. Ca atare, o resping ca pe un corp strain.
Imi pare ca ea are un sens doar ca pas incipient, ca moment de colectie a datelor, ca o treapta sau succesiune de trepte a scarii catre Cunoastere. Dar vine repede momentul cand dam acestei scari cu piciorul, pentru a putea deprinde Cunoasterea. E un gest obligatoriu!
Oare Yannaris nu l-a facut inca? Are gheata prinsa in capcana?...
Mai e nevoie de reflectie, de lectura, de Mila lui Dumnezeu (de care, vai, m-am departat singur inainte chiar sa incep aceste reflectii...).