Voi incerca o abordare analitica, mai intai. Parte cu parte, text dupa text.
Apoi voi incerca sa compar textele pe baza a ceea ce a reiesit la analiza. Apoi, nadajduiesc o sinteza. Apoi, nu mai stiu... Precizez ca nu am la indemana decat Noul Testament cu Psalmii si Vietile Sfintilor pe luna decembrie (toate cartile mele sunt la 100 km spre Est). Iar memoria nu e deloc punctul meu forte. Asadar voi vorbi din ... ceea ce am uitat...
Scotland a propus mai intai pe Yannaras, cu urmatoarele afirmatii:
"Setea de nou care există în noi, setea de originalitate, este o sete de viață. Viața se hrănește cu schimbare. Moartea are drept caracteristică înțepenirea și stagnarea, în viața totală a lumii schimbarea e o lege ce nu poate fi încălcată. Elementele vieții acestei lumi servesc inevitabil legea schimbării. Timpul e o înlănțuire neîntreruptă de transformări; viața biologică e o varietate de neconceput a succesiunii. Fiecare unitate biologică are un caracter de unicitate, e irepetabilă. Lipsa limitelor în succesiunea schimbărilor din întreaga viață a lumii dă sensului de nou dimensiuni metafizice."
Sunt convins, de-o vreme, ca setea de viata este sete de dragoste.
Opusul mortii nu este viata, ci dragostea (viata e un context neutru, un cadru, in care se impletesc dragostea si moartea - poate din acest motiv, Freud a pus atat de mare accent pe conflictul dintre Eros si Thanatos, analog luptei dintre Lumina si Intuneric).
Acolo unde este iubire, nu este moarte. Iar unde nu este iubire, nimic nu este. De aceea, dragostea nu cade niciodata. Moartea, deci, este aparenta, acolo unde este dragoste. Dumnezeu nu poate fi muritor deoarece este Dragoste vesnica. Dragostea Hristos este Viata (si Calea si Adevarul).
Asadar, sensul primei propozitii a lui Yannaras imi scapa acum. Setea de originalitate e, mai degraba, o tendinta psihologica de afirmare a unicitatii personale, probabil de sorginte narcisica. Sub ea, insa, originarul ar putea fi setea de Hristos, asadar de dragoste. Starea originara este insa usor de deviat cand intalneste indicele de refractie al mintii... Si apare ca fiind resimtita subiectiv ca sete de nou, de original (nou si original nefiind totusi deloc acelasi lucru, desi sunt folositi deseori ca termeni sinonimi). Dar sufletul vrea pe Hristos, in timp ce mintii (neunite cu o inima curata) i se pare ca omul vrea originalitate...
Ca viata se hraneste cu schimbare, presupune sa acceptam viata ca pe un organism a carui hrana e schimbarea, fara de care viata ar inceta.
Dar nu cumva este exact invers?
Nu cumva schimbarea (dinamica lumii, cresterea sau dimpotriva, disolutia) exprima insasi puterea creatoare a vietii? Nu cumva tocmai Dragostea ordoneaza, la noi niveluri de fiintare, umanul? Pana la "plinire" in Duhul?
In fata acestei dileme, propun sa consultam chiar acum Evanghelia si celelalte carti ale N.T.:
Mat. 4,23-24: "Si a strabatut Iisus toata Galileea, invatind in sinagogile lor si propovaduind Evanghelia Imparatiei si tamaduind toata boala si toata neputinta in popor." Hristos Dragostea (Viata) aduce schimbarea. In popor, in mii si mii de oameni (iar mai apoi in lume, pretutindeni). "Si multimi multe mergeau dupa El..."
Mat. 5 - Predica de pe munte. Viata in Hristos aduce mantuirea. Nu viata se hraneste cu schimbarea, ci neschimbarea, neclintirea omului din virtute, asezarea lui in Dragoste sub formele ei enumerate in versetele din cuprinsul Predicii, acestea atrag bunavointa lui Dumnezeu si aduc schimbarea mantuitoare - "ca a lor este Imparatia cerurilor", "ca aceia se vor mangaia", "vor mosteni pamantul", "se vor satura", "se vor milui", "vor vedea pe Dumnezeu", "fiii lui Dumnezeu se vor chema" si "plata voastra multa este in ceruri".
|