[Mihnea Dragomir]

În cele de mai sus, am vorbit despre Graţia Sfinţitoare (sau, pe scurt, "Graţia" scrisă cu majusculă iniţială şi la singular). Dar, pentru a ne pregăti să o primim, Dumnezeu ne mai dă un fel de ajutoare punctuale. Acestea sunt graţiile actuale (harurile lucrătoare, în terminologie răsăriteană). Dacă tot suntem la rubrica de terminologie, să observăm că "actual" în latină are un înţeles uşor diferit de română. "Acta" înseamnă faptă (mai înseamnă lege sau registru în care se păstrează deciziile), ştim asta din binecunoscutul dicton "acta, non verba!" (fapte, nu vorbe!). Deci, dacă în loc de "graţii actuale" am spune "ajutoare spre fapte" am înţelege mai bine despre ce e vorba. Dar termenul s-a impus prin uz.

Când primesc eu, aşadar, o graţie actuală ? Ori de câte ori simt impulsul de a face ceva plăcut Domnului. Când un schilod îmi întinde mână şi mă roagă să-i dau un ban, iar eu simt impulsul de a-l ajuta, înseamnă că tocmai am primit o graţie actuală. Când simt impulsul de a merge în faţa lui Isus şi de a-I cere îndurare mărturisindu-mi păcatele, am primit o altă graţie actuală.

Să observăm că graţiile actuale sunt ajutoare temporare, adică determinate în timp. Le primesc ca să trec un hop. Imediat după ce am dat o pâine schilodului, imediat ce m-am dus să mă spovedesc, graţia actuală respectivă îşi încetează existenţa. Dimpotrivă, Graţia Sfinţitoare este dată de Dumnezeu cu intenţie permanentă, ceea ce nu înseamnă că nu se poate pierde.

Am văzut cam ce sunt graţiile actuale, să vedem acum când le primesc. Cel mai scurt răspuns acesta este: le primesc atunci când vrea Dumnezeu. Da, dar Dumnezeu vrea să îmi dea mai multe graţii actuale atunci când vede că am tras folos de la graţiile pe care mi le-a dat deja. Graţiile actuale vin în urma rugăciunilor mele, dar când eu încep să mă rog, El a făcut deja primul pas. Fiindcă însăşi intenţia de a mă ruga este în urma unei graţii actuale trimise de El. Desigur, graţiile actuale mai vin şi în urma Sfintelor Sacramente şi Sacramentalii (Taine şi Ierurgii). Prin post, prin pomană, prin alte fapte de credinţă. Deci, lucrurile se petrec în felul următor: Dumnezeu îmi dă, la început, o şansă şi îmi şopteşte: "Hai, vino !". Dacă eu mă las dus de mânuţă, dând curs acestei graţii actuale, El nu îşi împuţinează darul său de la început, ci îl creşte, ajungând la supraabundenţa de graţii observată de mulţi mistici. Rugându-mă, voi simţi şi impulsul de a ajuta pe alţii, şi de a ţine post, etc. Dar, dacă eu refuz acest prim dar ? Dacă simt impulsul de a mă ruga (presupunând că Domnul mi-l dă pe acesta, deşi poate foarte bine să îmi trimită mai întâi un alt fel de graţie actuală) şi totuşi refuz să-i dau curs, din lene, de exemplu ? Atunci, se întâmplă că Dumnezeu se va întrista, dar nu mă va părăsi. Nu va face aşa cum fac eu, care, dacă îmi refuză cineva darul şi mi-l aruncă în faţă, păi acela este duşmanul meu pentru tot restul vieţii. Nu, Dumnezeu vrea să fiu al lui, obstinaţia mea îl întristează, dar nu îl face să îşi schimbe în mod fundamental planul de mântuire cu mine. Cu alte ocazii, îmi va oferi alte graţii actuale, şoptindu-mi: "hai, nici acum nu vii ?"

Precedenţa în timp a graţiei actuale asupra actelor a fost demult inclusă în materia de credinţă de Sfinţii Părinţi. Iată cum sintetizează Conciliul din Orania (din anul 529, canonul 3 sqq) ideea prin hotărâre dogmatică:

Gratia divina este data nu la cererea omului, ci gratia insasi ne face sa o cerem.

Dumnezeu nu asteapta vointa noastra de purificare, ci dorinta aceasta e opera Lui.

Ascultarea si umilinta sunt darul Gratiei.

Prin simpla forta naturala nu se poate concepe un gand bun

Aşadar, Dumnezeu, prin graţiile actuale, ne dă "şi voinţa, şi putinţa".

Mai rămâne să răspund la o singură chestiune în această postare: cui dă Dumnezeu graţiile actuale ? Tuturor oamenilor aflaţi în trup, şi drepţilor, şi păcătoşilor. Şi celor aflaţi în stare de Graţie Sfinţitoare, ca să o păstreze şi celor căzuţi de la faţa lui Dumnezeu, ca să o primească. Îngerii primesc Graţia Sfinţitoare şi nu au nevoie de graţii actuale ca să o păstreze. Probabil că nici noi nu am fi avut nevoie, dacă primii noştri părinţi nu ar fi căzut.