[ALEXANDRU ANASTASIU]

PENTRU DEOSEBIREA DINTRE IUBIREA CREŞTINĂ ŞI DREPTATEA OMENEASCĂ
Oamenii au cel mai adesea o înţelegere juridică asupra dreptăţii. A împovăra pe cineva cu răspunderea pentru vina altcuiva ei o resping ca pe o nedreptate. Aceasta nu îşi are locul în conştiinţa lor juridică. Dar alta grăieşte duhul iubirii lui Hristos. In duhul acestei iubiri, a împărtăşi răspunderea pentru vina celui iubit, ba chiar deplin a o purta, nu numai că nu este străin, ci întru totul firesc. Mai mult, prin faptul de a purta vina străină se vădeşte adevărul iubirii şi se ajunge la conştientizarea ei. Dacă este a ne folosi numai de latura îndulcirii iubirii, atunci unde mai este latura noimei sale? Dar când se adaugă libera luare asupră-şi a vinei şi a suferinţelor celui iubit, atunci dragostea îşi atinge desăvârşirea atotcuprinzătoare.
Mulţi nu pot sau nu voiesc să ia asupra lor şi să poarte de bună voie urmările păcatului strămoşului Adam. Ei spun: «Adam şi Eva au mâncat din rodul oprit, dar ce mă priveşte pe mine? Sânt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele personale, şi nicicum pentru cele străine». Şi nu înţelege omul că printr-o astfel de mişcare a inimii repetă în sine păcatul Strămoşului, care devine propriul său păcat şi propria cădere. Adam s-a lepădat de răspundere punând vina asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care îi dăduse acea femeie, rupând astfel unimea Omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obştesc, pentru faptele celor apropiaţi, noi repetăm acelaşi păcat şi rupem la rândul nostru unimea Omului. Domnul a întrebat pe Adam mai nainte de Eva. Şi trebuie înţeles că dacă el nu s-ar fi îndreptăţit, ci ar fi luat asupră-şi răspunderea pentru păcatul lor obştesc, alta ar fi fost soarta lumii, tot aşa cum ea se schimbă atunci când luăm asupră-ne povara vinei celor apropiaţi.
Fiecare om poate spune multe spre propria-i îndreptăţire în orice faptă, dar de va cerceta cu luare aminte în inima sa va vedea că, îndreptăţindu-se, nu scapă de viclenie. Se îndreptăţeşte omul mai întâi fiindcă nu voieşte să se recunoască fie şi în parte vinovat pentru răul din lume; se îndreptăţeşte fiindcă nu înţelege că este înzestrat cu o libertate asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, ci se vede doar ca un fenomen, ca un lucru al acestei lumi, şi deci ca atârnând de ea. într-o astfel de conştiinţă iese la iveală mult din conştiinţa robului: drept aceea îndreptăţirea este proprie robului, iar nu fiilor lui Dumnezeu.
La fericitul Stareţ nu am văzut înclinarea de a se îndreptăţi. I )ar în chip ciudat tocmai acest fel de a face, adică a lua asupră-şi vina şi a cere iertare, li se pare multora a fi o atitudine de rob. lată cât de deosebită este înţelegerea fiilor Duhului lui Hristos şi a celor neduhovniceşti. Celui neduhovnicesc îi pare de necrezut că întreagă lumea oamenilor poate fi resimţită ca un tot ce este cuprins în fiinţa proprie a fiecărui om, fără a exclude celelalte persoane. întregul fiinţei atot-omului, după înţelesul celei de-a doua porunci: «Să iubeşti pe aproapele ca însuţi pre tine», trebuie şi se poate cuprinde în propria-i fiinţă. Atunci tot răul ce se petrece în lume va să se înţeleagă nu ca fiind ceva străin, ca al său propriu.
Dacă fiecare persoană-ipostas omenesc, zidit după chipul Ipostaselor absolute dumnezeieşti, este în stare a cuprinde în sine plinătatea fiinţei atot-omului, aşa cum şi fiecare Ipostas Dumnezeiesc este purtător a toată plinătatea Fiinţei Dumnezeieşti - acesta fiind înţelesul adânc al celei de-a doua porunci -atunci şi lupta cu răul, cu răul cosmic, fiecare o va face începând cu sine însuşi.
Stareţul însuşi vorbea totdeauna numai despre dragostea lui Dumnezeu, şi niciodată despre dreptate, dar eu înadins l-am provocat la o convorbire despre aceasta. El a spus, mai mult sau mai puţin, următoarele:
«Despre Dumnezeu nu se poate spune că este nedrept, sau că în El se află nedreptate, dar nici nu se poate spune că este drept, aşa cum înţelegem noi dreptatea. Sfântul Isaac Sirul zice: „Nu îndrăzni a numi pe Dumnezeu drept. Căci unde este acea dreptate: noi am greşit, iar El Şi-a dat pe Fiul cel Unul-Născut crucii?" Iar la cele spuse de Cuviosul Isaac se poate adăuga: Noi am greşit, iar Dumnezeu pe Sfinţii îngeri i-a pus în slujba mântuirii noastre. Dar şi îngerii, plini fiind de dragoste, ei înşişi au dorinţa de a ne sluji, şi în această slujire primesc asupră-şi durerile. Dar iată că şi vietăţile necuvântătoare, şi tot restul făpturii au fost date de către Domnul legii stricăciunii, căci nu li se cuvenea a rămâne slobode de acea lege, atunci când omul, pentru care ea fusese făcută, prin păcatul lui ajunsese rob stricăciunii. Astfel că unii de bunăvoie, iar alţii nu de bunăvoie, însă „toată zidirea împreună-suspină şi împreună-chinuieşte până acum" (Rom. 8: 20-22), împreună-pătimind cu omul. Iar aceasta nu este legea dreptăţii, ci legea iubirii».
Dragostea lui Hristos, ca Dumnezeiască putere, ca dar al Duhului Sfânt Care singur lucrează în toţi, adună fiinţial totul întru una; iubirea îşi însuşeşte viaţa celui iubit. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu este cuprins în viaţa Dumnezeirii; cel ce iubeşte pe aproapele cuprinde în fiinţa sa ipostatică viaţa fratelui; cel ce iubeşte întreaga lume, în duh îmbrăţişează întreaga lume.
Acea mare rugăciune pentru lume cu care se ruga Fericitul, marele Stareţ Siluan, duce tocmai la o astfel de înţelegere sau, mai bine zis, simţire a părtăşiei fiinţiale a propriei fiinţe personale cu fiinţa atot-omenirii. Dacă se poate spune, cum fac mulţi filosofi contemporani, că perceperea prin simţirile noastre a oricărui obiect nu este doar un act psihic subiectiv, străin de fiinţarea obiectivă a însuşi obiectului, ci este însuşi obiectul care prin lucrarea sa reală pătrunde în conştiinţa noastră, înfiripându-se astfel o părtăşie în fiinţă, atunci cu atât mai mult trebuie să vorbim despre părtăşie în fiinţă acolo unde lucrează unul harul dumnezeiesc a-toate-pătrunzător al Sfântului Duh - Atotţiitorul.