View Single Post
  #146  
Vechi 23.11.2011, 20:58:58
ioan cezar
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Despre soarta si providenta

De multă frământare e plină viața noastră! Plin de tulburări e veacul acesta! Dar nu ar fi aceasta greutate, iubiții mei frați, că aceste tulburări și aceste frământări, deși putem să le facem mai blânde sau, dacă rămân așa cum sunt, să le-ndurăm fără întristare, totuși noi nu facem nici una, nici alta, ci stăm morocănoși toată viața noastră. Unul se plânge că-i sărac, altul că-i bolnav; unul, de povara grijilor, altul, de întreținerea casei; unul, de creșterea copiilor, altul, de lipsa de copii. Și uită-te cât de mare e nesocotința! Nu ne plângem toți de aceleași lucruri, ci de lucruri potrivnice. Dacă lucrurile prin ele însele ar fi pricina plânsetelor noastre, ar trebui negreșit să nu ne plângem de lucruri potrivnice: dacă sărăcia e un rău de neîndurat, ar trebui ca bogatul să nu fie niciodată trist; dacă lipsa de copii e un rău, ar trebui ca cel cu mulți copii pururea să se bucure; iarăși, dacă e o fericire să stai în fruntea treburilor statului, dacă e o fericire să fii înconjurat de cinste și să ai mulți oameni sub stăpânirea ta, ar trebui ca cel care duce o viață modestă și smerită să fie urât și ocolit de toți. Dar așa, când vedem că se plâng deopotrivă și bogații, și săracii, iar de multe ori bogatul se plânge mai mult decât săracul, când vedem că se bucură și marii dregători, și supușii lor, și tatăl cu mulți copii, și cel care n-are niciunul, să nu învinuim lucrurile de neorânduiala din lume, ci pe oamenii care nu se pot sluji de lucruri cum trebuie, ca să poată scăpa de tristețe. Nu întâmplările neprevăzute pricinuiesc frământare și tulburare, ci noi și sufletul nostru. Când sufletul nostru e în bună rânduială, stăm liniștiți ca într-un port, chiar de s-ar ridica de pretutindeni cu miile furtunile; dar când (sufletul) nu-i în bună rânduială, de ne-ar bate de pretutindeni vânt prielnic, nu stăm mai bine decât în mijlocul furtunii. Ceea ce se poate vedea și în privința trupurilor. Un trup plin de vigoare nu suferă niciun rău, de s-ar lupta cu el de mii de ori asprimea vremii; dimpotrivă, dobândește spor de putere prin deprinderea cu viforul și prin statul în viforniță; dar dacă trupu-i slab și bolnav, de-ar avea parte de cea mai bună climă, nu va avea niciun folos de pe urma acestei bune sorți, pentru că slăbiciunea trupului este vătămată tocmai de această bună împărțire a vremii.
.................
Așa și noi, iubiților, când vedem neorânduiala lucrurilor din lume, să nu învinuim pe Dumnezeu! Prin aceasta nu găsim leac rănii, ci adăugăm rană lângă rană. Să nu socotim apoi că în seama demonilor e dată cârmuirea lumii; să nu socotim că cele de aici sunt lipsite de un ochi ce le poartă de grijă; să nu îngrădim pronia lui Dumnezeu cu tirania providenței și sorții. Toate aceste gânduri sunt pline de hulă; adevărata tulburare și neorânduială nu stă în curgerea lucrurilor, ci în gândirea noastră, în stare să vadă în lume tulburare și neorânduială. Dacă nu îndepărtăm neorânduiala și tulburarea din cugetul nostru, nu vom avea niciun câștig de buna rânduială din lucruri, chiar de ne-ar merge toate din plin. Întocmai ca ochiul: dacă îți este ochiul bolnav, vei vedea noapte și în miezul zilei, vei vedea lucrurile pe dos și nu-ți va fi de niciun folos raza de soare; dar dacă îți este ochiul sănătos și bun, poți merge fără primejdie și noaptea. Tot așa și cu ochiul sufletului nostru: atâta vreme cât e sănătos, va vedea bine chiar lucrurile ce par a fi fără rânduială; dar dacă e bolnav, va vedea neorânduială și tulburare, chiar de 1-ai sui în cer.

Că lucrurile așa stau, am să ți-o dovedesc cu pilde și din vechime, și din vremea noastră. Câți oameni nu îndură cu ușurință sărăcia și nu încetează de-a mulțumi lui Dumnezeu pentru aceasta? Câți oameni bogați, care trăiesc în desfătări, nu hulesc pe Dumnezeu în loc să-I mulțumească? Câți oameni care n-au niciun necaz nu învinuiesc purtarea de grijă a lui Dumnezeu de lume? Câți oameni, care au stat în închisoare toată viața lor, nu și-au dus viața lor plină de chin mai cu recunoștință decât cei care trăiesc liberi și-n deplină siguranță? Vezi dar că starea sufletului nostru, gândirea noastră proprie este pricina și a uneia, și a alteia, și nu însăși firea lucrurilor. Prin urmare, dacă purtăm grijă de sufletul nostru, n-avem să vedem în lume nici tulburare, nici neorânduială, n-avem să vedem niciun necaz, chiar dacă întâmplările din viața noastră ne-ar frământa mai grozav ca vâltoarea.

Spune-mi, rogu-te, pentru ce mulțumea Pavel? El este unul dintre cei care au avut viață desăvârșită, unul dintre cei care au trăit în virtute întreaga viață, dintre cei care au îndurat cele mai cumplite rele. Nimeni din oamenii din lume n-a fost mai drept decât acela și nimeni n-a suferit, de când sunt oamenii, mai groaznic ca acela. Deși vedea pe mulți trăind în răutate, deși vedea pe mulți fericiți și desfătându-se cu averile de aici, totuși el mulțumea lui Dumnezeu și îndemna și pe alții să facă asemenea. Uitați-vă la Pavel! Și tu, când vezi pe cel rău fericit, când vezi că e plin de fală, când vezi că biruie pe dușmani, când vezi că se răzbună pe cei ce-1 supără, că n-are nicio pagubă, că-i curg în valuri de pretutindeni banii, când vezi că-1 cinstesc toți și toți îl lingușesc, tu, năpăstuit și viclenit, să nu te socoți unul dintre cei doborâți, ci văzând că Pavel a fost ca și tine, înaltă-ți sufletul, întărește-ți gândurile, ca tristețea să nu te doboare.

Nu judeca pe prietenul sau pe dușmanul lui Dumnezeu după fericirea sau nefericirea lui de aici, de pe pământ! De vezi un om că trăiește cu dreptate, că e fără păcate și-și vede de dreapta credință, fericește-1 și-1 socotește de invidiat, chiar de-ar fi legat cu mii și mii de lanțuri, de-ar sta mereu la închisoare, de-ar robi unor nevrednici, de-ar fi sărac, de-ar munci în ocne, de-ar suferi orice alt necaz. Da, acesta-i fericit, chiar de i s-ar scoate ochii, de-ar fi dat focului, de i s-ar topi pe încetul trupul. De vezi pe un altul că trăiește în desfrâu și răutate și-n cele mai mari păcate, și că totdeauna se bucură de multă cinste, că este urcat chiar pe tronul împărătesc, cu coroană pe cap și îmbrăcat în purpură, că stăpânește toată lumea, plânge-1 pe unul ca acesta și tocmai din această pricină nefericește-l! Nu este suflet mai ticălos decât sufletul unui astfel de om, chiar dacă are la picioare lumea toată!
Ce folos de bogăția de bani, când în virtute e mai sărac decât toți? Care e câștigul că stăpânește atâtea și atâtea, când nu se poate stăpâni pe el și patimile lui?
..............
Nu-i deci oare un lucru de sminteală să plângem pe omul bolnav de boală trupească, oricât de bogat ar fi, iar pe omul cu sufletul bolnav, față de care nu avem nimic mai de preț, nici deopotrivă cu el, să-1 fericim pentru bruma de avuție sau pentru slava trecătoare sau pentru alte lucruri ce rămân aici și pier o dată cu viata de aici, dar, mai bine spus, de multe ori ne părăsesc înainte de a ne sfârși viața? Nu, vă rog să nu facem așa! Aceasta-i pricina frământării și tulburării noastre! De asta mulți învinuiesc pe Dumnezeu; de aceea mulți socotesc lumea lipsită de pronia dumnezeiască. Dacă oamenii ar fi încredințați că singurul bun în viața aceasta nu-i altul decât virtutea, nu bogăția, nici banii, nici sănătatea, nici puterea, nici altceva de acest fel; dacă oamenii ar fi încredințați că singurul rău în viața aceasta nu-i altul decât păcatul, răutatea și stricăciunea sufletească, nu sărăcia și boala, nici necazurile, nici hula și celelalte ce sunt socotite rele, oamenii niciodată n-ar mai grăi așa cum grăiesc acum, niciodată n-ar mai fi posomorâți la față, niciodată n-ar mai ferici pe cei ce-ar trebui nefericiți, niciodată n-ar mai neferici pe cei ce-ar trebui fericiți, niciodată n-ar mai judeca așa pe oameni.
....
Dumnezeu nu ne-a întocmit trupul la fel cu cel al animalelor, ci cu cuviință, ca unul ce avea să slujească sufletului cuvântător și nemuritor. Pentru ce-a făcut Dumnezeu ca ochii tuturor animalelor să caute în jos, iar ție ți i-a pus sus, în cap, ca într-o acropolă? Nu oare pentru că animalele nu țintesc cerul și pentru că ție dintru început lege ți s-a pus de Dumnezeu și de natură, ca să privești mai ales la cele de sus? De ce-a făcut Dumnezeu drept trupul tău, iar pe cel al animalelor aplecat spre pământ? Nu tot oare pentru aceeași pricină, ca să te învețe, din însăși întocmirea ta, să nu te apleci spre pământ, nici să te lipești de lucrurile cele de aici? Să nu ne trădăm dar noblețea, nici să alunecăm la josnicia dobitoacelor, ca să nu se spună și despre noi: Omul, în cinste fiind, n-a priceput! Oamenii care caută să definească fericirea prin desfătare, bogăție, slavă și prin bunuri din lumea aceasta, nu sunt oameni care cugetă la virtutea lor, ci oameni care au ajuns cai și asini. Dar să nu se-ntâmple ca vreunul de acest fel să se afle aici, în acest loc sfânt și teatru duhovnicesc și în această adunare cinstitoare de Dumnezeu! Da, de aceea vă predicăm în fiecare zi, pentru ca tăind cu cuvântul, ca și cu o seceră, patimile sălbatice ale sufletului, să ajungem pomi roditori, să facem fructe coapte care să fie puse în jitnița cea împărătească, să aducă slavă Stăpânului obștesc și Plugarului sufletelor noastre, iar nouă, viată veșnică; pe care facă Dumnezeu ca noi toți să o dobândim, cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere și cinste în vecii vecilor! Amin.
Reply With Quote