Minunat textul tau, minunat... Concentrat, plin de forta si totodata limpede, cu energie, viata... Iti multumesc pentru postare!
Acum simt dorinta de a da un raspuns, de a nuanta unele aspecte, de a revedea notite si autori, de a-mi improspata memoria experientelor de viata. Dar nu sunt in starea buna de a o face asa cum simt si gandesc ca ar merita sa o fac...
Punctez totusi pe ici pe colo. o fulguiala doar.
Faptul ca acceptam o finalitate, un scop, ca vedem lumea tinzind spre o tinta pe care o numesti victoria finala a Binelui, exclude oare impletirea (in existenta concreta, individuala) a libertatii de alegere cu limitele inevitabile date de nenumarati factori? Ceea ce numim hazard nu se impleteste, aici in lumea noastra cu necesitatea? (In cartea "Hazard si necesitate" Jacques Monod dezvolta o meditatie intensa pe aceasta tema, nuaintind splendid. Printre altele, ca laureat al premiului Nobel pentru biologie, da urmatoarea definitie poetica a viului / "Viul este o gramajoara de materie pe care viata vine sa o mangaie o clipa"...)
Oare, in ciuda unui handicap, sa zicem vizual sau motor sau chiar mintal, o persoana nu poate resimti bucuria libertatii care se revarsa (da!) din intimitatea sufletului cu energia lui Dumnezeu?
Eu cred ca exista o logica stricta a lucrurilor! O logica dumnezeiasca din care stravedem scantei, unii dintre noi, uneori... Revelatia e descoperire, dezvelire a acestei logici pe intelesul puterii omenesti, asa cred.
Cunoastem in parte, in ghicitura, da. Dar cunoastem!
Biblia ne vorbeste pe larg despre capacitatea omului de a convietui efectiv cu Domnul, sfintii nostri dau marturie in fel si chip. Cat sunt de liberi! In ciuda limitelor, a constringerilor impuse de trup, minte, fire cazuta si a asezarii in care Domnul i-a pus pe fiecare, asa cum ne asaza pe toti. Liberi prin partasia, prin har, cu Dumnezeu. Prin despatimire, prin coplesitoare bunatate. Asa cum spune Mari_S, adevar prin daruire intru iubire.
Nu ma tulbura foarte tare problema raportului dintre predestinare si liberul arbitru. Nu le vad incompatibile ci complementare, intr-un fel se ghemuiesc una in alta, se genereaza succesiv, asa simt, asa observ sau imi pare ca inteleg adeseori.
Iar a gandi din perspectiva lui Dumnezeu e o ispita pe care o lucram tainic in masura participarii la impreuna-lucrarea cu Domnul. Curatie si har.
De-o vreme nu ma mai las antrenat de tendinta gandirii acestor lucruri. Am descoperit (sau mi-a fost facut mai accesibil) ca viata in Biserica, fie si o singura zi, dupa modelul sfintilor, e de ajuns pentru a umple de sens si de bucurie o viata intreaga. Lucruri considerate mici, cum ar fi sa privesc cu blandete si curaj chipul interlocutorului meu, imi sunt experiente mult mai folositoare decat sa descopar vreo nuanta la vreo mare teorie.
Ei, despre lucrurile astea nu reusesc sa comunic decat rar, cand scriu versuri...
Iarta-ma ca am insirat varza asta dezlinata... Mai degraba am vrut sa desfac decat sa unesc...

Domnul sa ne miluiasca, binecuvantare, pace, bucurie intru Hristos Domnul!