În prealabil postat de ALEXANDRU ANASTASIU

Pentru că te-ai apropiat de mine, prin cererea ta de prietenie, aş dori să-ţi spun ceva din inimă.
Mai demult, cineva, m-a întrebat pe mesaje private ce este zelotismul. Atunci nu am avut timp să-i răspund, nici acum nu am dar l-am rugat să mă sune, nu pentru a scăpa de el ci pentru a-i putea sluji întru adevăr. Este o problemă esenţială în credinţă şi nu poate fi discutată personalizat decât inimă la inimă având toată libertatea unei convorbiri prin viu grai.
Pentru că acela nu a dat curs invitaţiei mele, am să vorbesc cu tine căci pari deschis către acest subiect. Este un subiect foarte important, esenţial pentru noi creştinii, deoarece ne face să evităm înşelarea.
Creştinismul este credinţa totală. În el Dumnezeu Tatăl lucrează, ca la facere, cu cele două mâini ale Sale: Dumnezeu – Fiul deci cu adevărul şi cu Dumnezeu – Duhul Sfânt deci cu dragostea, cu rugăciunea. Nu că n-ar fi Tatăl dragoste şi Adevăr sau Fiul n-ar fi dragoste sau Duhul Sfânt n-ar fi adevăr, dar fiecare lucrează împreună cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi într-un fel personal. Toate se fac de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt.
În noi icoana Sfintei Treimi este aşa:
Mintea icoana Tatălui
Cuvântul lăuntric icoana Fiului
Dorul gânditor icoana Sfântului Duh.
De aceea pentru a fi asemenea lui Dumnezeu, dumnezei după har, trebuie să le unim pe cele trei, să fie una. Aşa erau înainte de cădere, dar din impactul cu păcatul unitatea lor s-a zdruncinat.
Astfel că găsim azi, peste tot, mai puţin în Ortodoxia trăită autentic, această sciziune.
Unii iubesc fără să gândească, sentimentalism (sau pietism dacă este legat de credinţă).
Alţii gândesc fără să iubească, raţionalism.
Însă dragostea fără adevăr este o slabă vibraţie sentimentală iar adevărul fără dragoste poate ucide.
Dogmele fără dragoste sau dragostea fără dogme… nici una nici alta nu mântuiesc.
Dogmele sunt forma care îndrumă dragostea iar dragostea este culoarea ce împodobeşte dogmele.
Păcatul, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, este a iubi sau a urî neraţional. Iubirea ne-a fost dată pentru a iubi pe Dumnezeu fără limită şi pe aproapele cu limită iar ura ne-a fost dată spre a urî pe drac şi pe păcat. Iubirea sau ura neraţională inversează sensurile.
Există păcat al minţii: uitarea, neştiinţa, cunoştinţa mincinoasă, erezia şi păcat al inimii: pofta şi mânia îndreptate împotriva sau invers lucrării lor fireşti (lucrarea lor firească este a pofti binele şi pe aproapele pentru Dumnezeu şi a te mânia pe păcat şi pe drac pentru Dumnezeu).
Noi creştinii trebuie să unim mintea cu inima, să iubim în adevăr şi adevărul din noi cu adevărat să iubească.
Dacă punem mai presus de iubire dogmele greşim, suntem zeloţi. Nu ne mântuim. De dragul dogmelor urâm pe cei ce nu cred în dogmele în care noi credem
Dacă punem mai presus de dogme iubirea neraţională suntem ecumenişti şi părtaşi la osânda celor ce i-am înşelat spunându-le că se pot mântui şi aşa cum sunt ei, fără adevăr. Şi pierdem şi noi dogmele, hulindu-le pe aceste descoperiri dumnezeieşti că ar fi deşarte.
Dogmele sunt singurele învăţături, hotare ale credinţei, peste care nu se poate trece fără a muri. Pentru că numai ele te pot învăţa ce e iubirea. Doar a face dragoste se numeşte şi când te împreunezi cu o prostituată. Se numeşte iubire dar nu e. Dogmele adevărate te învaţă ce este iubirea adevărată. Ce este iubirea prostituată de drac, ce uneori se poate masca în Hristos, şi ce este iubirea de Hristos în adevăr care te scapă de drac. Dogmele adevărate te învaţă ce să faci ca să iubeşti şi când te deprinzi cu iubirea te apără să nu cazi în iubirea cea înşelătoare a diavolului. Cum ai trecut de dogme, de hotarele credinţei celei descoperite de sus, ai căzut din iubire.
Dar dacă de dragul dogmelor, care te învaţă iubirea, nu mai iubeşti devin ele dumnezeul tău, idolul tău şi ai căzut de la Dumnezeu care este iubire. Nu dogme de dragul dogmelor strigând „Ortodoxia sau moartea!”, acesta este duhul lui antihrist. Ci dogmele de dragul iubirii: „Ortodoxia şi viaţa iubitoare în adevăr.”
Ca să-ţi dau un exemplu concret, dezbinaţii de Biserică (rupţi de la Sfintele Taine, că ei singuri s-au despărţit de ele) sunt de trei feluri:
Ereticii de dragul dogmelor greşite s-au despărţit de Biserică – Singură Biserica este locul dragostei în adevăr. Exemple: monofiziţi, papişti, lutero – calvini, protestanţi, neo protestanţi, sectari etc. Ei au credinţa diferită de Creştinism.
Schismaticii, de dragul canoanelor greşit înţelese, sau a stilului ritualului, greşit înţeles, s-au despărţit de Biserică. Exemple: novaţienii, donatiştii, stiliştii. Ei au ritual secundar, diferit de Creştinism, de exemplu calendarul care dezbină, (iar nu calendarul vechi sau nou dar cu păstrarea comuniunii liturgice, adevăratul înţeles al calendarului după cum spune Pidalionul citând pe Sfântul Ioan Gură de Aur: „La Dumnezeu nu contează vremurile ci dragostea”).
Parasinagogile care sunt aceia care deşi au aceleaşi dogme şi ritual s-au caterisit, pentru că au lucrat împotriva iubirii, şi nu ascultă de caterisire, slujind în continuare, cu începătorii şi următorii lor.

Nu tot cel ce ştie greşit dogmele sau ritualul este dezbinat ci acela care pleacă din Sfânta Biserică, nu se mai împărtăşeşte cu Viaţa lui Hristos care sunt Sfintele Taine.
Căci Biserica este spital duhovnicesc, dacă rămâi în Ea ştie cum să te aducă până la moarte la adevăr, la iubire, la fel ca o Mamă te aduce la Tatăl cel ceresc.
De aceea am să-ţi spun o mică istorioară cu o mică icoană părăsită. Văd că ţie îţi plac istorioarele.
Era o icoană preparată pentru zugrăvit. Frumoasă, aurie îşi aştepta podoaba.
Dar, din nefericire pentru ea, a încăput pe mâna stiliştilor. Aceştia au luat dalta dogmelor şi au zgâriat-o cu cruzime vrând să-i însemneze forma lui Hristos atât de puternic încât să nu se mai şteargă vreodată…

Biata icoană… aproape că a crăpat. A curs şi sânge din ea.

Cineva, numit ecumenismul, a furat-o de pe mâna stiliştilor fiindcă icoana suferea că nu avea culoare şi crăpa din neiubirea şi sadismul stilist, şi, ca să nu se mai vadă crăpăturile ei a aruncat-o la vecinii gemeni, dar inverşi, ai stiliştilor la papişti, în secţiunea lor numită pietism. Aceştia au turnat peste ea toate culorile, cu litrii ca să nu se mai cunoască nici o crăpătură dar nici o formă a lui Hristos. Drept este că era colorată, la modă, stil Picasso, nu se mai vedeau în nici un fel crăpăturile dar…

Biata Icoană… ajunsese un haos, o mâzgăleală în care nu se mai vedea nicicum Hristos ci doar semnătura mâzgălitorului: PAPA.


Cine va fi acel om milostiv şi înţelept să ducă icoana la un restaurator adevărat? La un preot ortodox. Să-i cureţe acesta cu răbdare semnătura mincinoasă apoi culorile dezordonate, să-i umple cu chit şi lacrimi crăpăturile, să-i pună o altă foiţă de aur, Ortodoxia, firea cea adevărată a lucrurilor şi lumina cea mai presus de fire şi să-i picteze cu adevărat, adevăratele trăsături ale lui Hristos, dar fără a o mai zgâria, cu gingășie pentru a nu o mai răni. Iar apoi aşa pregătită, ca o mireasă, să o umple cu acele culori canonice ale lui Hristos, pentru a se vedea în ea întru sfârşit Icoana Mirelui ei iubit: Hristos Iubirea Adevărată, Adevărul în iubire?
Cu dragoste în adevăr, Alexandru