Toată lumea a auzit de părintele Tănase de la Valea Plopului și de orfelinatul de acolo. Dar, poate că nu toată lumea a auzit care au fost primii pași.
Părintelui nici prin cap nu-i trecea să "deschidă orfelinat". Era preot mirean, adică de parohie. Dar, s-a întâmplat că s-a trezit cu un copil așezat în leagăn la ușă. A sunat cineva, poate mama copilului, poate altcineva, care în orice caz a dispărut până a deschis părintele ușa. Și atunci, ce să facă ? L-a băgat în casă, l-a lăut și l-a hrănit. Povestea a circulat repede, așa cum circulă în mediul rural. Auzindu-se, s-a mai trezit cu un copil. Pe urmă cu al treilea, în ideea că unde încape mia, încape și suta.
Greul a venit abia după aceea, când a încercat să obțină "omologarea juridică" ca orfelinat a "stabilimentului informal" de care ajunsese să se ocupe. Patalamaua de preot nu-ți dă dreptul să-i zici "orfelinat" locului unde grijești copiii lui Dumnezeu, a fost o imensă tevatură. Așa cum știm, în România, ca și pe aiurea.
Desigur, BC are structurile ei. O carismă specială în această privință au (în cadrul Bisericii Greco-Catolice) surorile de la Congregația Inimi Neprihănite, cu două case de copii: una, mai mare, în Sf Gheorghe și una mică, în București (pe str. Abrud 78, de care se ocupă sora Margareta), existând posibilitatea școlarizării (școala și Liceul Timotei Cipariu din București).
|