[dobrin7m]

Simona draga mea
Imi pare tare rau ca trebuie sa vin cu acest cuvant catre tine.
Scopul vietii omului pe pamant este comuniunea cu Dumnezeu in vederea mantuirii. Viata este dar de la Dumnezeu. Sufletul si trupul il primim tot de la Dumnezeu. Trupul este templu al Duhului Sfant , nu este al nostru. Cine recurge la acest gest al sinuciderii acela refuza comuniunea cu Dumnezeu, pangareste trupul care este templu al Duhului Sfant si il batjocureste. Acesta alunga credinta cat colo, si prin curmarea vietii primita in dar, nu numai ca arunca credinta dar o si calca in picioare, o sfasie.

iata ce spune Pravila bisericeasca
"În pravila bisericească a cărui autor este Arhimandritul Nicodim Sachelarie, referitor la sinucidere scrie: Paragraf 1849 ŤSinuciderea este curmarea vieţii proprii. Animalele nu se pot sinucide, căci ele n-au trup încredinţat spre păstrarea unei raţiuni, adică un suflet conştient de misiunea faţă de trupul în care trăieşte , rostul său în această lume şi în viaţa viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau de o credinţă bolnavă: „Deci acesta (Iuda Iscarioteanul) a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii (L-a vândut pe Iisus Hristos pentru 30 de arginţi) şi, căzând cu capul înainte (după ce s-a spânzurat), a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele"(Faptele Apostolilor 1:18). Sinucigaşul păcătuieşte contra trupului său care este templu al Duhului Sfânt: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi (primit prin Sfânta Taină a Mirungerii care se face imediat după Taina Sfântului Botez), şi că voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6:19). Deci cei care se sinucid nu au iertare nici în lumea aceasta nici în cea viitoare, de aceea, SINUCIGAŞULUI NU I SE MAI POATE FACE NICI UN FEL DE SLUJBĂ ŞI NICI NU SE ÎNGROAPĂ ÎN CIMITIR CU CEI CREDINCIOŞI.
Paragraf 1852 „Orice om care de voia lui se va arunca pe sine de pe o înălţime şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura, unul ca acela să nu se îngroape creştineşte nici să se prohodească (să i se facă slujba de înmormântare), ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat - fiidcă acel fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimeni".

Când cineva îşi ia viaţa, acesta este un semn al ruperii totale de Dumnezeu.
Cei sinucişi nu pot fi pomeniţi la nici un fel de rugăciune, nici acasă, nici la Sfânta Biserică, afară de cazul că au fost demenţi, bolnavi grav de nervi (Arhimandrit Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, pag. 291-292).

Eu stiu ca neamurile si cei apropiati deplang gestul si doresc sa faca tot ce le sta in putinta sa ajute sufletul sinucigas, dar toate sunt in zadar.
Omul poate sa faca ceva pentru sufletul sau , sa il curete, sa il poarte spre mantuire doar in aceasta viata. odata trecut pragul acestei vieti acolo nu mai poate face nimic pentru el insusi.
cei ramasi aici pot face rugaciuni si pomeniri, insa cel sinucigas nici acestea nu il mai pot ajuta pentru ca sufletul lor este asemenea unei cladiri care s-a facut nisip si apoi vantul l-a imprastiat.

va trebui sa te impaci cu acest gand. Stiu sunt preoti, care spun sa te rogi, insa sa stii ca toate acestea ei le spun pentru sufletul tau sa te intareasca pentru a putea trece mai usor peste aceasta grea incercare.
E trist, e dureros, dar asta este adevarul.