Rugaciunea, in adevaratul sens al cuvantului, deci atunci cand atinge si treapta finala de suspendare a activitatii mintii, ci doar contemplare (in interior ) a Harului lui Dumenzeu, deci experimentarea prezentei lui Dumenzeu, aduce cu sine sustragerea de la gandurile parazite, nefolositoare , si deci care aduc tulburare . Atunci omul are pace, si tot ce savarseste , o face prin si cu Dummnezeu, deci numai in prezenta lui.
Ceea ce il streseaza -psihic pe om - sunt de fapt, gandurile inutile, nefolositoare, sau imprastierea mintii.
Si ascultarea, daca este urmata interior cu fidelitate, fata de Harulu lui Dumnezeu , deci si fata de spiritul lui Dumnezeu dinlauntrul inimii, atunci omul nu poate savarsii decat lucrui ce aduc pace si l umplu de bucurie, caci savarseste in acord cu ordinea si iubire lui Dumnezeu.
Unul care face rugaciune si ascultare (interioara, adevarata) este liber si tot ce face o face de bunavoie, cu buna dispozitie . Chiar daca face sarcini grele, pentru el nu sunt o povara, caci le face din dragoste fata de Dumnezeu, si fata de semeni.