Nu este frica, oare, un sentiment generat de instinctul nostru de conservare, dar incurajat si "cultivat" de cel rau? Nu este ea rezultatul necredintei? Si totusi, cu toata credinta, ea pune stapanire pe tine ca un demon (cum bine spunea si Bruce Lee).
Dar chiar si asa, cu toate astea, nu cred ca Dumnezeu ar condamna pe cineva pentru ca i-a fost frica sa nu faca mai mult cu viata lui, daca a ales sa se limiteze la o viata simpla, dar cinstita. Cel putin atata timp cat nu pacatuieste, nu isi pierde credinta , nu huleste.
Intreba cineva pe alta postare de ce nu simtim mai "acut" si mai "irezistibil" chemarea Duhului Sfant. Ce frumos ar fi sa ne zica Dumnezeu, ca lui Moise, "vreau sa te scoli si sa mergi sa faci cutare lucru, si nu te teme, ca Eu voi fi cu tine". Dar poate ca el are pretentia sa stim asta, dupa atata timp. Dar tot ar fi de preferat sa ne mai arate din cand in cand daca trebuie sa mergem mai departe cu o treaba sau sa ne oprim; insa si aici se pare ca ne lasa pe noi sa alegem; raspunsul e in inima noastra, dar se pare ca e greu cateodata sa comunicam chiar si cu ea. Cred ca El e multumit si daca te limitezi sa nu faci rau. Poate nu vrea neaparat sa fim toate Ioana D'Arc, Ecaterina Teodoroiu, Sfanta Filofteia, Marie Curie, etc. Daca asta vroia ar fi gasit o cale sa ne-o arate, dar chiar si aceste cazuri, nu cred ca a fost vorba doar de predestinare, ci si de dorinta care s-a nascut in acele suflete la un moment dat de a-si apara tara, credinta, famllia, semenii, de a face ceva pentru omenire, dorinta care a fost atat de sincera si de arzatoare incat a fost rasplatita de Dumnezeu cu harul sau.
|