Indreptati caile Domnului. Drepte faceti cararile lui!

Usor de spus, dar cum?
Am citit cu rabdare intregul tau mesaj, pe de o parte sa-ti inteleg zbuciumul interior, iar pe de alta sa ma inteleg pe mine insumi si sa ma indrept cu ajutorul celorlalti, daca-mi e cu putinta.
N-o sa comentez mesajul si nu e nimic de comentat ci de contemplat. Unele pasaje ma pun serios pe ganduri si-mi pun intrebarea cine sunt eu? Cine suntem noi, oricine de pe acest forum? Pentru fiecare dintre noi forumul acesta este uneori oaza de liniste, iar alteori infern dezlantuit. Care suntem noi de fapt? Si nu vorbim de conturi multiple, ci de aceiasi oameni, ascunsi sub un nick mai mult sau mai putin ciudat, mai mult sau mai putin revelator, mai mult sau mai putin paradoxal in anumite momente. In principiu, intram aici cu un gand sigur de a cauta Cuvantul lui Dumnezeu, fiindca ne preocupa pe majoritatea problema mantuirii. Firav, cautam sa ne implicam, sa vedem, sa cunoastem. Ne facem prieteni cu care intram in dialog constructiv, iar asta nu place celui care doreste sa zadarniceasca orice incercare de apropiere de Dumnezeu. Si astfel, poate dupa o zi incarcata de stres, poate dupa cine stie ce dezamagire, izbucnim undeva, impotriva celui de langa noi, fiindca nu avem pe altcineva asupra caruia sa ne eliberam acumularile negative. Vanitatea este cea mai iscusita arma in mana diavolului si astfel face cu noi ce vrea el. Daca e vorba de cineva pe care ni s-a pus pata fiindca ne-a tras candva de manecuta cand am calcat stramb, ni se pare ca isi da importanta si-i cautam numai greselile, pierzand poate timp pretios in acest sens, ca sa nu mai vorbim de faptul ca NU aceasta este placut lui Dumnezeu. Daca e vorba de noi, ajungem, din prea multa rutina si obisnuinta sa credem ca parerea noastra chiar trebuie subliniata si nu mai analizam cuvintele cu aceeasi seriozitate. Astfel, daca privim in urma noastra constatam ca prea putine dintre mesajele noastre au fost de-a dreapta si ca marea majoritate au adus sminteala altora, iar noua, osanda.
Am facut o perioada efort sa-mi stapanesc pornirile si tare bine era. Acum simt ca ceva s-a intamplat si... nu-mi place. E ca si cum am pierdut ceva indefinit de dulce si nu mai gasesc. Iar asta imi da o stare de plans si de suferinta inchisa in adancul sufletului. Si ma intreb pana cand voi aluneca in prapastia mandriei si vanitatii? Pana cand voi face voia celui impotriva caruia am hotarat sa lupt si cum sa fac sa sesizez momentul cand sunt pe marginea prapastiei, gata sa ma las impins? Da, stiu, prin "Doamne Iisuse..." dar unde se ascunde rugaciunea din mine, atunci?
Iata, astia suntem noi. Mereu aceiasi, dar mereu schimbatori, uneori calauziti de Duhul Sfant, alteori de duhul maniei, al urii, al rautatii. Nu noi stambam cararile, ci ne lasam dirijati pe cararile strambe si nu intelegem cat se ostenesc bietii nostri Ingeri Pazitori sa ne aduca inapoi.
Iarta-ma, frate Cristian pentru multele ganduri negre pe care ti le-am purtat o vreme. Eu sunt vinovat fiindca nu eram capabil sa iubesc neconditionat. Ce conteaza daca tu ma vanezi la orice cotitura? Sa-i multumesc lui Dumnezeu ca prin tine am sansa sa ma desavarsesc.
Iarta-ma Dorina Stoica fiindca am indraznit sa ma revolt. Am constatat ca durerea ta vine de undeva din urma. Cred ca m-ai inteles gresit, dar orice-ar fi, nu trebuie sa ne ra(ta)cim unii de altii. Am ingenunchiat in atatea posturi animati de acelasi sentiment de grup si ne-am rugat intr-un gand. Iar daca m-am retras in acel fel, poate ma bazam pe tine ca vei continua ceea ce era gata inceput fiindca te-am vazut dintotdeauna o luptatoare. De fapt, nu eu am renuntat la grup, ci grupul m-a abandonat, chiar in prima zi din inceputul postului cand m-am descoperit singur. M-am calit, dar lipsa fair-play-ului m-a durut. Eu nu aveam nimic cu nimeni, ci cu duhul rautatii care se cuibarea in mijlocul nostru. Nimeni n-a intervenit: nici tu, nici parintele Gheorgehe, nici parintele Negroponte, iar eu paream cel nebun, umilit si acuzat de lucruri oribile, pentru care n-am primit niciodata un cuvant de regret: "Iarta-ma, frate; am gresit!" Dumnezeu a vazut si mi-a rasplatit dupa aceea asa cum a stiut El. Nu-i drept si nu-i corect sa astept scuze. Poate ca o-ti fi intervenit pe privat, dar eu tot singur m-am simtit fiindca nu aveam de ce sa ma agat ca notiune de grup inchegat in pace sufleteasca. Ma simteam ca si cum am fluierat in biserica.

Sa ramanem ortodocsi pana la capat!... Suna atat de ironic daca privim in istoria "grupului". Evident ca nu sunt unul dintre elementele pozitive, dar tare ma tem ca prea putini se pot considera cu adevarat ortodocsi. Cel mai bun test il poate face fiecare cu sine insusi, in taina, fara sa se amageasca in vreun fel. Nu ma indoiesc ca ati cunoscut momente de pace cand Duhul Sfant "lucra" in toate cele din jurul vostru si in adancul inimii. Eu, de ceva vreme, l-am pierdut. Voi il mai aveti?