[ALEXANDRU ANASTASIU]

Am putea cita, în afarã de cei trei scriitori ale cãror opere le-am
examinat, un mare numãr de texte în sprijinul acestor noi afirmaþii; am putea de
asemenea sã combatem aserþiunile teologilor romani care au abuzat de textele
izolate ale unor autori în favoarea sistemului papal. Dar ni se pare cã este mai
bine sã ne þinem în ceea ce am stabilit dupã opere în care scriitori de o ortodoxie
ºi de un merit necontestat aveau intenþia de a trata ex professo chestiunile
Bisericii, episcopatului ºi autoritãþii doctrinare.
Aceastã doctrinã veche a Bisericilor occidentale, este ea aceea pe care o
profeseazã astãzi Biserica romanã?
Nu. Ea profeseazã una cu totul contrarie.
În prezenþa învãþãmântului Bisericilor occidentale în cursul primelor
secole, trebuie sã punem învãþãmântul Bisericii romane spre a proba, într-un
mod incontestabil, cã este între cele douã doctrine o diferenþã esenþialã.
Doctrina Bisericii Romane nu a ajuns deodatã la gradul de dezvoltare în
care o vedem astãzi. Din secolul al nouãlea întâlnim, în istorie, pretenþiile
episcopului Romei la autoritate universalã în Bisericã. Acest secol poate asadar
fi considerat ca epoca fondãrii papalitãþii.
Dar, când episcopul Romei formula pentru întâia datã pretenþiile sale nu
o dãdea ca o inovaþie autoritatea ce îºi atribuia; el încerca chiar de a proba cã
aceastã autoritate era un drept care fusese totdeauna ºi pretutindeni recunoscut.
El reuºi sã impunã aceastã doctrinã Bisericilor occidentale prin trei mijloace
principale: cel dintâi a fost fabricarea unor documente pe care le dãdea ca
antice, ºi care au fost primite ca atare în Occident, cufundat atunci într-o
ignoranþã aproape completã despre adevãratele monumente istorice; al doilea a
fost falsificarea textelor acelora dintre aceste monumente care erau atunci
cunoscute; al treilea a fost o interpretaþiune fantezistã a numeroaselor texte
pentru care nu ºi-a mai dat (cineva) osteneala de a le falsifica materialmente.
Astfel se vãd ieºind, în evul mediu, din atelierele de copiºti care, mai
toate, nu existau decât în mãnãstiri, Falsele Decretalii, copii modificate dupã
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
21
operele Pãrinþilor Bisericii; tratate teologice în care nu se þinea nici un cont de
sensul tradiþional al Scripturilor.
În primele secole, Pãrinþii Bisericii netemându-se de abuzul ce s-ar face
mai târziu de operele lor, dau sfântului Petru laudele ce meritau credinþa ºi zelul
sãu; ei îl numeau cel dintâi dintre apostoli; observau cã Iisus Hristos avusese
pentru el un fel de preferinþã în mai multe ocazii; comentau, într-un mod
oratoriu, unele texte evanghelice în care cel dintâi dintre apostoli pãrea onorat
într-un mod excepþional.
Se gãsesc texte de felul acesta în Origene34, Tertullian35, Sfântul Ciprian,
Sfântul Vasile al Cesariei (cel Mare)36, Sfântul Gregorie de Nazianz37, Sfântul
Ilariu de Poitiers (Pictavianul), Sfântul Gregoriu de Nyssa38, Sfântul
Ambrosiu39, Sfântul Ioan Chrysostomu40, sfinþitul Augustin, Sfântul Leon ºi alþi
Pãrinþi.
Dar aceºti venerabili scriitori, exaltând pe sfântul Petru, nu se gândeau
cã laudele lor vor fi întoarse de la subiectul ce aveau în vedere ºi aplicate
Episcopului Romei. Trebui opera teologilor romani, începând din secolul al
nouãlea, sã vinã ºi sã facã cuvintelor lor aceastã transformare, sub influenþa ºi
direcþiunea episcopilor Romei.
Prin ce mijloace ajunserã ei la acest scop? afirmând cã episcopul Romei
era succesorul sfântului Petru, care fondând Biserica romanã, i-ar fi fost primul
(ei) episcop, ºi ar fi transmis prerogativele sale primului pãstor al acestei
Biserici. Se presupune dar mai întâi cã sfântul Petru fusese episcop al Romei. Se
grãbirã de a aduna toate probele cã primul apostolilor venise la Roma. De unde
se conchise cã el fusese episcop al acestui oraº. Deducþia nu era riguroasã; dar a
fost primitã, ºi numaidecât se primi de asemenea fãrã dificultate episcopatul de
25 de ani, în ciuda chiar a sfintei Scripturi ºi în ciuda monumentelor istorice
celor mai sigure.
Ignoranþa de istoria ecleziasticã, lipsa absolutã de criticã, miºcarea ce
Biserica Romei imprima Occidentului, totul favoriza dezvoltarea acestor douã
mari erori care au fost baza papalitãþii:
1. Sfântul Petru, întâiul apostolilor, a fost episcopul Romei;
2. El lasã succesorului sãu prerogativele excepþionale cu care fusese investit
de Iisus Hristos.
Astfel: exagerarea în sensul prerogativelor sfântului Petru ºi în textele
Scripturilor ºi ale Pãrinþilor care le-au menþionat;
Eroarea istoricã care face din sfântul Petru primul episcop al Romei;
34 Origen (cca. 185 – 254 sau 255)
35 Tertulian (cca. 160 – 240).
36 Sf. Vasile cel Mare (330 - 379).
37 Sf. Grigorie de Nazianz (329 sau 330 – 389 sau 390).
38 Sf. Grigorie de Nyssa (cca. 335 – 394 sau 395)
39 Sf. Ambrozie al Milanului (339 - 397).
40 Sf. Ioan Gura de Aur (Hrisostom) (cca. 354 - 407).
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
22
Sofismul în virtutea cãruia se face, din laudele adresate persoanei
sfântului Petru, prerogative care trebuiau sã treacã la altele (persoane) ca o
succesiune.
Atari sunt bazele fragile ce episcopul Romei putu face sã se primeascã
ca probe în sprijinul autoritãþii sale universale, adãugând la dânsele, precum am
zis, fabricarea de false documente ºi falsificarea textelor.
Se fãcu, chiar în plin ev mediu, protest contra operei papale, în
Occident, fãrã a socoti marele ºi constantul protest al Orientului creºtin; dar
protestãrile occidentale au fost absorbite în opinia admisã aproape universal; ºi
când, la aurora renaºterii, câþiva bãrbaþi instruiþi se aflarã în faþa marii erori
papale, ei nu îndrãznirã sã o atace de-a dreptul; ei se alipirã pe lângã un sistem
intermediar pe care îl considerau cã va putea da satisfacþie ºtiinþei fãrã a lovi
prea mult prejudiciul în genere primit.
Va urma cu:


Cel dintâi care formulã acest sistem într-un mod explicit a fost
cardinalul de Cusa, în cartea sa Despre Concordanþa catolicã.