Si eu cred ca aceasta stare este o ispita, dar si acestea sunt ingaduite de Dumnezeu. Cum spunea cineva, "fara ispita nu exista mantuire" (evident, ispita trebuie invinsa, dar astfel poate fi vazuta ca o "oportunitate" de a te intari in drumul tau spre Dumnezeu).

Poate esti pur si simplu obosit. In stari ca ale tale, eu incerc sa spun la spovedanie (sau pur si simplu preotului duhovnic) ce imi sta pe sulfet. Desi uneori imi e foarte rusine, pentru ca nu am probleme reale (de gen boala, foame etc.) ci doar tristete, lene, nepasare etc. Ma rog insa la Maica Domnului sa ma ingaduie si sa-mi daruiasca bucuria ei cea nestricata.
Si la biserica imi place sa particip la slujbe si ma rog Domnului sa ma lumineze in drumul meu.

O data, intr-o perioada de depresie, cand mergeam si la psiholog, aceasta (disperata cumva ca munca dumneai nu aducea roadele scontate) m-a indrumat sa ma duc Manastirea Antim si sa vorbesc cu un calugar de acolo. Am reusit sa vorbesc cu cel pe care l-am gasit disponibil, si mi-a adus multa nadejde. Mi-a promis chiar ca ma va pomeni in rugaciunea lui de la miezul noptii. Printre cele pe care mi le-a spus a fost ca in viata Dumnezeu nu se apropie o singura data de om; chiar daca noi credem ca am facut pacate atat de mari incat El si-a intors fata de la noi, nu este asa. (Si asa a fost, de atunci am avut parte de multe bucurii). Mi-a mai spus sa ascult de duhovnicul meu. Ii multumesc si acum in sufletul meu pentru cuvintele pe care mi le-a spus/ pentru atentia pe care mi-a acordat-o si pentru caldura cu care mi-a raspuns la framantarile mele.

Iti doresc sa ai iar sentimente de bucurie, iubire, nadejde... Dumnezeu sa te ierte si sa te ajute!