[neica_nimeni_altul]

Universul nostru e clar că nu a ieşit din nimic, toată lumea ştie că nimicul nu putea naşte decât tot nimic (Ex nihilo nihil...) Chiar şi doi din cei care au generat această teorie, recunosc că au redus universul la mărimea unei particule pentru că, după Guth: "Eşti ispitit atunci să faci un pas mai departe şi să speculezi că întreg universul a evoluat literalmente din nimic" şi Tryon afirmă chiar: "...că universul nostru a avut ca origine fizică o fluctuaţie cuantică (?!?) a unui adevărat vid preexistent, sau a stării de nefiinţă". Deci am recurs la ideea că am ieşit din alt bob de univers abia contractat. Dar problema se permută în acesta: acel preunivers din ce a ieşit? Dacă a ieşit din altul de din-naintea lui atunci problema se mută la infinit şi e tot nerezolvată. Ba, în plus, se iveşte o altă anomalie mai aberantă: dacă universurile au fost ciclice dintotdeauna, atunci implicit materia ar trebui să fie infinit cantitativă pentru a nu se consuma în cicluri. Dar acest fapt nu ar mai fi permis ciclicitatea universului!

Observaţiile au convins pe astronomi că Big Bang-ul nu a avut posibilitatea să fabrice suficientă materie pentru a conduce universul spre un colaps gravitaţional. Se presupune că materia din univers contribuie cu o zecime-două la densitatea necesară pentru a opri expansiunea universului. De aceea, susţinătorii modelului de univers închis, căutând să explice cum colapsul, "marea prăbuşire", ar putea avea loc, au început să caute celelalte nouă zecimi lipsă din masa universului , adică ~9•10^55 kilograme ca să arate că se poate opri expansinea!

Se poate pune întrebarea: cui îi foloseşte o falsă demonstraţie? Astfel s-a presupus existenţa unor "particule", numite neutrini, neutri din punct de vedere electric. Numărul lor estimându-se la 500 milioane/m3 (pe oricare metru cub!). Neutrinii trebuie: să se mişte liber prin univers, scăldându-l şi penetrând orice corp; să aibă toţi viteza luminii; să aibă potrivit teoriei relativităţii lui Einstein masă când stau pe loc (dacă i-ai putea opri), şi masă zero când se mişcă cu viteză relativistă (a luminii). Vă amintim că acestea sunt particule ipotetice! Cu toată silinţa care şi-au dat-o astronomii, nu au reuşit să descopere nici un neutrin! Nici să creeze vreunul pe cale experimentală în 5 acceleratoarele de particule. Dar totuşi le presupun cu încăpăţânare existenţa.

O teorie geometrică a gravitaţiei propusă de Albert Einstein, apare în 1916 sub numele de teoria relativităţii generalizate, care avea să încerce să rezolve conflictele apărute între teorie şi observaţie, privind curbarea razelor de lumină la trecerea pe lângă soare şi încercarea de a demonstra teoria unificării forţelor gravitaţională şi electromagnetică într-o singură forţă. În anul 1919 un student la Universităţii Kaliningrad, Theodor Franz Eduard Kaluza observând că teoria relativităţii generalizate, a unui spaţiu 4 dimensional nu explică teoria unificării forţelor în superforţă, a propus suplimentarea acestui spaţiu cu o a cincea dimensiune. Dar această idee nu a fost adoptată, pentru că nu explica curbura razelor de lumină în apropierea Soarelui.

Ca o consecinţă a acestei teorii, a existenţei stringurilor, este imposibil să se satisfacă simultan principiile mecanicii cuantice şi ale relativităţii restrânse fără ca dimensiunea spaţială în care se deplasează stringurile să fie aleasă la o valoare particulară. Astfel s-au considerat spaţii multidimensionale mergând până la spaţiul cu 10 dimensiuni. Se mai caută încă masa lipsă într-o serie de teorii nedemonstrate şi candidaţi stranii cum ar fi: existenţa monopolilor magnetici (care au ieşit din modă), "stele bosonice", "pepite de quarkuri", "materia obscură" şi "materia întunecată"

Planetele din sistemul nostru solar se presupune că s-au format prin atracţia gravitaţională, exercitată de soare asupra uriaşilor meteori din preajmă, sau dintr-o astfel de ciocnire a lor. Acest model întâmpină şi el destule inexplicaţii:
• Concentrarea a 98% din momentul unghiular al sistemului solar în planete, în timp ce 99.8% din masa sistemului solar este concentrată în Soare;
• Înclinaţia extremă a orbitelor lui Mercur şi Pluton, cât şi aceea a asteroizilor, meteorilor şi a cometelor faţă de planul eclipticii Soarelui;
• Rotaţiile axiale retrograde ale lui Uranus şi Venus. Faptul că o treime din sateliţii planetari au orbite retrograde faţă de sensul de rotaţie a planetelor de care aparţin, etc ...

S-a presupus că "satelitul natural" Luna s-a desprins din Pământ. Exista multe ipoteze privind formarea "satelitului", care pot fi grupate în patru mari categorii: ipoteza desprinderii din Pamânt, a captarii, a acretiei si a unui impact de dimensiuni gigantice. Ipoteza desprinderii din Terra si a acretiei nu pot fi dovedite ca fiind fizic posibile. Celelalte doua au si ele o probabilitate extrem de redusa. Practic, nici una dintre ipotezele formulate nu explica în mod satisfacator prezenta Lunii alaturi de Terra, acest lucru ramânând în continuare un mister (incredibilă constatarea oamenilor de "stiintă")

a. Ipoteza desprinderii din Pamânt a fost formulata în 1879 de George Darwin (cel de al doilea fiu din cei zece ai celebrului Charles Darwin). Ea porneste de la ideea ca la începutul formarii sale, Terra se rotea extrem de repede (cu o perioada de 2 – 3 ore), ceea ce a dus la aparitia în sectorul ecuatorial a unei proeminente. Aceasta a devenit instabila si s-a desprins. Teoria desprinderii din Pamânt poate explica diferentierile chimice dintre cele doua corpuri ceresti, dar nu si problemele de dinamica. Conform legii conservarii momentului cinetic, viteza de rotatie a sistemului Pamânt – Luna (sistem format din miscarea de rotatie a Terrei si cea de revolutie a Lunii) ar fi trebuit sa fie mult mai mare decât este în prezent.

b. Ipoteza captarii (Cloud, 1968) presupune formarea Lunii în sectorul asteroizilor. Acum circa 3,9 mld. ani, distanta dintre cele doua corpuri a devenit suficient de mica pentru ca satelitul sa poata fi captat. Probabilitatea unui astfel de scenariu este însa extrem de redusa. Trecerea de la o orbita initiala heliocentrica, de forma parabolica (relativ la Terra), la cea geocentrica, eliptica actuala, necesita o frânare extraordinara a vitezei de deplasare pe orbita a Lunii, ce ar fi dus la topirea suprafetei lunare, datorita unor maree cu amplitudini de peste 200 km.

c. Ipoteza formarii concomitente a celor doua corpuri prin procesul de acretie nu poate explica diferentierea chimica mare, în special de ce Luna prezinta un continut mult mai scazut în fier (10 % din masa lunara) si elemente usoare (Na, K cu 0,07 %) comparativ cu Pamântul.

d. O a patra ipoteza a câstigat un mare interes cu ocazia conferintei Hawaii (1984). Cu aceasta ocazie a fost revitalizata ideea mai veche a aparitiei Lunii ca urmare a unui impact meteoritic extrem de violent ce ar fi avut loc în perioada de început a evolutiei Pamântului (idee formulata initial în 1946). Aceasta ipoteza pleaca de la ideea unei rotiri initiale mai lente a Terrei. Coliziunea cu un corp de dimensiuni planetare ar fi accelerat perioada de rotatie a planetei. Obs: Ipotezele de mai sus asupra originii Lunii au fost extrase din cursul de Geografie fizica generala al Prof. univ. dr. Iuliana Armas.

Spre surprinderea savanţilor, structura geologică şi chimică a rocilor de pe Lună este distinct diferită de cea a rocilor de pe Pământ. Luna şi Pământul au structuri diferite şi deci origini diferite! S-a presupus că Luna ar fi fost o planetă ce gravita în jurul Soarelui şi la un moment dat aceasta şi-ar fi părăsit orbita, atrasă fiind de gravitaţia Pământului. În urma măsurătorilor s-a constatat că Luna se depărtează de Pământ cu 3-6 cm în fiecare an.