Citat:
În prealabil postat de Adriana3
Delia, tu cum intelegi acest pasaj:
"Iar in ceasul al noualea a strigat Iisus cu glas mare, zicand: Eli, Eli, lama sabahtani? adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?"
?
|
Acuma, dupa mica introducere in tema „Comunicarea insusirilor divine si umane in acelasi ipostas” , revenind la drama lui "Eli, Eli, lama sabahtani", imi amintesc de un eseu de-al lui Steinhardt din Jurnalul Fericirii, absolut genial, in care zicea:
„Dacă monofiziții, dochetiștii ori fantaziaștii ar avea dreptate (cum ca suferinta lui Hristos nu a fost reala) în ruptul capului n-aș fi trecut la creștinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentație. Să nu fie!
Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedește integritatea și seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine știe ce joc, ce vicleim.
Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund și să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deșerta paharul.
Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Șovăiala totuși a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conștiință a învierii, natura omenească pare să fi covîrșit oarecare timp – după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete și nici atît de allzumenschlich-ul: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?
Numai strigătul Eli, Eli ne dovedește că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mîngîie cu fățarnice estompări. ( Ca intotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe ființe libere și mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha și Lao-Țe, El nu dă aforisme și pilde, ci carne și sînge, chin și deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea fară sare, ca nunta fără lăutari"
urmeaza partea 5