Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern
http://teologie.do.am/news/esenta_ia...2010-11-21-451
In cadrul intelegerii raiului si a iadului, ramane sa se raspunda la intrebarea: de ce, in urma judecatii lui Dumnezeu, cei ce pleaca din aceasta viata fara credinta in El, deci fara o deschidere spre comuniunea cu El si prin El cu ceilalti oameni, trebuie sa ramana vesnic in iad? De ce aprecierea lui Dumnezeu fata de acestia, sau aceasta stare a lor constatata de Dumnezeu, dupa moarte, are drept consecinta permanentizarea lor eterna in aceasta stare?
Caci se pune intrebarea: oare cei ce pleaca de aici in aceasta situatie cad intr-o stare de nefericire mai mare decat cea de aici? Nu au posibilitatea sa intre vreodata in comuniune cu Dumnezeu si deci sa fie scosi din iad?
Invatatura Bisericii despre putinta scoaterii din iad a unora, in rastimpul dintre judecata particulara si cea universala, permite un raspuns potrivit la aceasta intrebare. Conform acestei invataturi, cei ce se duc in iadul de dupa judecata particulara cu o anumita credinta, deci fara o atitudine total contrara comuniunii cu Dumnezeu, vor putea ajunge in situatia ca virtualitatea capacitatii de comuniune prezenta in ei sa fie actualizata. Deci acest iad implica doua posibilitati: posibilitatea de a fi etern pentru unii si neetern pentru altii.
Fara sa se poata spune in mod sigur pentru cine va fi etern si pentru cine nu va fi etern, exista in principiu pentru unii din ei posibilitatea de a nu fi etern.
Dar taina libertatii nu permite sa se poata spune ca iadul va inceta pentru toti sa fie etern. Cei care nu vor putea iesi din iad pana la judecata universala nu vor mai putea iesi in veci din iad.
Dar pe ce se bazeaza faptul ca cei ce vor fi lasati in iad prin judecata universala vor ramane vesnic in el, odata ce Dumnezeu nu inceteaza niciodata de a fi un Dumnezeu iubitor si odata ce aceia vor pastra in veci o anumita libertate? Se bazeaza pe prestiinta lui Dumnezeu, in baza careia Dumnezeu stie sigur ca aceia nu vor raspunde in veci ofertei Lui de iubire, fie pentru ca nu vor vrea, fie pentru ca si-au creat prin refuzul total al comuniunii din viata pamanteasca si din rastimpul intre judecata particulara si cea universala o astfel de stare, ca nu mai sunt capabili sa accepte o comuniune cu Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin socoteste ca lipsa vointei de a dori pe Dumnezeu se acopera cu "neschimbabilitatea" patimasa in care se afla cel din iad. Propriu-zis dupa moarte sunt "neschimbabili": in bine, cei din rai si in rau cei din iad.
Taina faptului ca unii vor putea fi scosi din iad pana la judecata universala si ca altii nu vor iesi in veci din el, ci vor trece in iadul vesnic, impreuna cu cei ce vor trece din viata, acolo, in momentul sfarsitului lumii, este o taina a libertatii omului si o taina a putintei de invartosare a lui intr-o libertate negativa imposibil de depasit, si nu o putem patrunde noi.
Pentru mintea noastra e tot asa de posibil ca cei din iad sa vrea sa iasa din el, sau sa nu vrea. Numai Dumnezeu poate patrunde si cunoaste de mai inainte aceasta taina si noi nu avem ce face decat sa credem ceea ce ne-a spus El prin Revelatie, ramanand sa aflam numai la judecata din urma care anume dintre oameni vor fi trimisi in iadul vesnic.
Berdiaeff admite un iad care consta din refuzul comuniunii cu Dumnezeu, dar el crede ca acesta e un iad subiectiv, nu ontologic, si declara ca e cu neputinta sa dureze vesnic. Dar pe langa faptul ca aceasta inseamna o rationalizare a libertatii umane, afirmarea lui nu tine seama de faptul ca de la o vreme nu se mai poate separa intre subiectiv si ontologic. Un fel stramt de a gandi, de a simti, de a privi lucrurile si pe oameni, creeaza in firea omului o anumita stare ontologica, desfigureaza spiritul profund si nici crestinismul nu spune ca iadul e numai o imprejurare exterioara chinuitoare, nu si o lume de spirite desfigurate, incremenite in rau, intr-un mod sucit de a privi realitatea.
Contributia factorului subiectiv - sau chiar imaginativ, fantasmagoric, la sustinerea chinurilor iadului, o indica Sfantul Ioan Damaschin cand spune ca focul de acolo consta in poftele care nu-si gasesc materia pentru a se satisface. Caci pofta nesatisfacuta chinuieste prin neputinta de a da imaginilor placerii o consistenta reala si, pe masura ce se prelungeste neputinta de a le da o realitate, ele isi sporesc aparentele fermecatoare, iar prin aceasta, si puterea chinuitoare, data fiind neputinta de a afla ipostasurile reale corespunzatoare. Lipsa materiilor in stare sa satisfaca poftele este elementul obiectiv al chinurilor iadului. Iar efervescenta fantasmagorica a poftei, intretinuta de aceasta lipsa, este elementul subiectiv.
Iata cuvantul Sfantului Ioan Damaschin: "Spunem ca chinul acela nu e nimic altceva decat focul poftei nesatisfacute. Caci nu poftesc pe Dumnezeu cei ce au dobandit neschimbabilitatea in patima, ci pacatul. Dar acolo nu are loc savarsirea reala a raului si a pacatului. Caci nici nu mancam, nici nu bem, nici nu ne imbracam, nici nu ne casatorim, nici nu adunam averi, nici pizma nu ne satisface si nici un fel de rau. Deci poftind si neimpartasindu-se de cele ale poftei, sunt arsi de pofte ca de foc. Dar cei ce poftesc binele, adica numai pe Dumnezeu, Cel ce este si exista pururea, si se impartasesc de El, se bucura pe masura poftirii lor, pe masura careia se si impartasesc de Cel dorit".
Aceasta inseamna ca sufletele ajunse in iad dupa moarte nu suporta chinuri materiale sau un foc material, conform unei invataturi dezvoltate mai ales in teologia catolica. E vorba mai mult de neputinta sufletelor de a-si indrepta dorinta spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual, ramanand intr-un continuu regret ca nu se mai pot bucura de placerile materiale sau ale orgoliului cu care s-au obisnuit in mod exclusiv. Ele nu pot capata gustul bucuriilor spirituale, care au ca esenta comuniunea cu Dumnezeu, realitatea personala si consistenta (ipostatica) suprema.
Iadul e un dublu rau: vointa de a savarsi pacatul si durerea neputintei de a-l savarsi. E o atasare la pacatul ce nu mai poate fi savarsit material si deci un refuz de cautare a bunurilor spirituale. Prin neputinta omul e scos chiar si din relatia cu lucrurile, sau dintr-o relatie egoista, trecatoare, cu alta persoana. Toate legaturile lui cu realitatea ii sunt taiate. El duce o existenta fantasmagorica, de cosmar. E inchis total in groapa singuratatii. Numai demonii si poftele sale il musca asemenea unor serpi. Se poate spune, ducand mai departe aceasta idee, ca subiectivitatea sa crescuta monstruos il face sa nu mai vada realitatea altora. Nu mai poate avea nici macar contacte patimase, fugitive, cu ei. Imaginatia sa subiectiva acopera si realitatea obiectelor, caci le socoteste prea modeste pentru imaginatia sa. El cade intr-un fel de existenta de vis in care totul se haotizeaza intr-un absurd fara nici un sens, fara nici o consistenta, fara nici o cautare de iesire din el, fara nici o speranta de iesire.
Totul e urmare riguroasa si invartosata a pacatelor facute in viata. Sfantul Maxim Marturisitorul a descris in cateva pagini de mare plasticitate aceasta stare: "Daca nu am obisnuit ochii, urechile si limba sa priveasca, sa auda, sa graiasca dupa fire, ca rezultat vom avea intunericul si tacerea cea mai grea". Daca nu am dezvoltat comuniunea, vom avea tacerea tuturor. Daca nu am cautat sensul adevarat al lucrurilor si persoanelor, vom avea minciuna si absurdul; vom avea "viermele urii" pe care l-am cultivat. Daca ne-am legat viata de lucrurile trecatoare, aceasta isi va pierde consistenta impreuna cu cele ce au trecut ca fumul. Daca nu am stins focul poftelor cu infranarea, vom arde in el, neavand cu ce sa-l potolim. "Pentru focul placerii vom avea focul gheenei; pentru intunericul nestiintei si pentru ratacirea trecatoare, nestiinta vesnica". Pentru inaltimea mandriei desarte si a distractiilor, prabusirea cea mai de jos si tristetea continua. Din toate partile ne vor inconjura minciuna si nesinceritatea serpuitoare pe care am cultivat-o.
Chinurile nu vor consta atat intr-o singuratate simpla, cat intr-o singuratate impusa de o vecinatate chinuitoare. E o singuratate pe care ti-o aperi de serpii care te asalteaza. Nu consta numai in lipsa unei comuniuni. Caci daca am fost noi serpi pentru ceilalti, vor fi acum ceilalti serpi pentru noi. "Si mai chinuitor si mai cumplit decat orice chin este sa fim pururea impreuna cu cei ce ne urasc si cu cei pe care-i uram... si despartiti de Cel ce ne iubeste si pe Care il iubim". E singuratatea in care esti tinut de fetele dusmanoase si urate ale celorlalti, fara sa poti sa-ti eliberezi vederea si cugetul de ele. E o singuratate lipsita de interiorizare si de o clipa de pace, intretinuta de lipsa oricarui cuvant de iubire si de intelegere, inconjurata de batjocura si ura tuturor. Toti ii chinuiesc pe toti; toti se apara de toti.