[neica_nimeni_altul]

Sfânta Tradiţie sau Sfânta Predanie este învăţătura dată (lăsată şi transmisă) de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai târziu. Ca şi Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt (sau "viaţa Duhului Sfânt în Biserică" - Vladimir Lossky) şi curentul, fluviul viu al vieţii Bisericii.

Învăţătura ortodoxă face diferenţa între Sfânta Tradiţie, sau Tradiţia (cu majusculă) şi diferitele tradiţii bisericeşti care ar putea exista în istoria creştinismului.

Un prim nivel al distincţiei dintre Tradiţie şi tradiţii este dat de sfântul Vincenţiu de Lerins, în mica sa scriere Commonitorium, unde afirmă: "Quod ubique, quod semper, quod ab omnibus traditur est" - "Trebuie să primim ceea ce este crezut pretutindeni, dintotdeauna şi de către toţi".

Această "definire" a Tradiţiei, unanim apreciată de teologii Bisericii creştine, avea totuşi defectul că prin prisma ei Tradiţia ar putea fi interpretată ca ceva static, ca un tezaur care s-a dat o dată pentru totdeauna. Ori, lucrarea Duhului Sfânt în istorie şi în Biserică nu s-a oprit, după făgăduinţa Mântuitorului referitoare la Duhul Sfânt: "Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu" (Ioan 14, 26).

Această lucrare a Duhului Sfânt în Biserică, în cazul explicitării, interpretării sau dezvoltării organice a învăţăturii de credinţă sau a Sfintei Scripturi, s-a făcut în istoria Bisericii prin Sfinţii Părinţi şi prin Sinoadele ecumenice. Pe de-o parte însă, această explicitare, interpretare sau dezvoltare organică se face în spiritul predicii Mântuitorului, a Apostolilor şi a urmaşilor lor; iar pe de altă parte, aceste dezvoltări organice, interpretări sau explicitări trebuie să primească girul Bisericii universale, să fie receptate de conştiiţa eclesială în timp. Cât timp această validare a conştiinţei Bisericii nu are loc, aceste învăţături, explicitări, interpretări sau dezvoltări organice rămân nişte păreri/opinii teologice, sau nişte tradiţii bisericeşti.

Sfinţii Părinţi au nuanţat şi explicitat învăţătura Bisericii, una şi aceeaşi de la începuturi, dar dezvoltată şi explicitată în timp, au precizat-o şi au apărat-o în faţa ereziilor.

Biserica mărturiseşte că Sfinţii Părinţi sunt "organe ale Duhului Sfânt", adică ne-au grăit nouă "cuvinte cu putere multă".

Totuşi, cum perfecţiunea este un atribut propriu doar a lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi nu sunt infailibili, ci au putut avea în scrierile lor anumite inexactităţi, ori greşeli, pe care nu au avut ocazia să le îndrepte în timpul vieţii lor pământeşti. Pentru aceasta, o scriere a unui Sfânt Părinte nu este luată ca valoare "în sine", ci împreună cu scrierilor celorlalţi Sfinţi Părinţi. Această atitudine teologică se numeşte "consensul Părinţilor", Consensus Patrum (lat.).