Ca să nu se mai inflameze atât de mult spiritele ar trebui să avem în vedere dreptul la viaţă al celor concepuţi; dacă au sau nu acest drept.

Mi se pare de bun-simţ să recunoaştem că îl au. De când îl au (de la concepere, de la 3 luni, de la naştere) cred că nu poate intra în discuţie.

E aberant să spui că fătul începe să aibă viaţă la un moment oarecare după ce a fost conceput; pentru că nu se poate stabili o limită netă până la care nu a fost fiinţă umană.

Cât priveşte problema responsabilităţii, cred că bărbaţii ar trebui mult mai mult responsabilizaţi decât femeile care poartă pruncii, pentru că ele sunt mai slabe şi sunt lăsate de Dumnezeu în grija bărbaţilor.

Mereu m-am întrebat cum de tocmai ele, care îmi par atât de neajutorate şi fragile de multe ori, să trebuiască să poarte în pântec sarcina timp de 9 luni, să treacă prin durerile naşterii şi apoi să alăpteze şi să aibă toate grijile creşterii copiilor. E clar că dacă Dumnezeu a lăsat naşterea femeilor, i-a lăsat bărbatului grija de ea şi de copii.

E adevărat, preoţii repetă lucrul ăsta de multe ori, iar la spovedanie trebuie să mărturiseşti, ca bărbat, dacă ai îndemnat la avort. Dar, dacă se pune problema unei corecţii sociale, trebuie să răspundă în primul rând bărbaţii care au conceput pruncul şi nu s-au îngrijit apoi de mama lui şi de el.