Citat:
În prealabil postat de Traditie1
Parintele arhimandrit Sofronie spune ca noi nu ne nastem cu dragostea, trebuie s-o dobândim iar dobândirea dragostei este lucrul cel mai anevoios pentru ca, asa cum spune Mântuitorul, iubirea consta în fapte.
Dobândirea dragostei fata de Dumnezeu se realizeaza prin ura de sine, prin nemultumirea pentru propriul caracter nerecunoscator si tradator fata de Daruitorul de bunatatati. De fapt toate virtutile sunt opusul unor patimi sau defecte iar iubirea e opusul nepasarii ancestrale a urmasilor lui Adam.
Schimbând putin subiectul, parintele spune ca vederea pacatului este o trezire din somnul de veacuri. În mod asemanator începutul smereniei si al iubirii e o trezire din mândria si nepasarea care caracterizeaza pe toti oamenii în mod natural.
|
Doamne-ajuta !
Dumnezeu ne-a dat mari comori prin parintii traitori, si am nadejdea ca tot El ne va milui si cu dreapta intelegere a celor transmise de ei...
Sunt de acord ca cineva nu poate merge pe calea pocaintei..fara a-si constientiza raul interior, pacatul, firea corupta, neomenia si intunericul din el...si mai cred ca, oricat de deznadajduitoare poate fi la un moment dat vederea propriului intuneric...aceasta vedere este un har..un dar al Duhului Sfant..care, printre altele.."va vadi lumea de pacat" (Ev.Ioan,16:8)...si da, fara sa ne vedem pacatul, nenorocirea...totala si completa dependenta de harul Duhul Sfant...suntem in inselare..si in parere de sine...
insa, exista un principiu natural conform careia...acel lucru/situatie catre care indrepti atentia ta...are tendinta sa sporeasca si sa creasca...si atunci, daca eu ma uit incontinu numai si numai la raul din mine...si ma lupt cu el, si il urasc.. si ma incrancenez...sa cad...si iarasi ma lupt...oare nu-i dau putere si mai mare in viata mea? Unde sa mai punem ca daca totusi imi iese, voi avea tendinta sa ma mandresc si sa-mi pun inainte o neprihanire a mea proprie...ca fariseii, si...vai noua atunci...caci...stim ca harul lui Dumnezeu se indeparteaza de cei mandri..
Si apoi...ura de sine...eu o inteleg ca o preocupare exacerbata fata de acest "sine"..sau egoismul inerent naturii cazute...acelasi egocentrism, preocupare excesiva de "sine"....de care noi dorim sa scapam...
Apostolul Pavel ne indeamna sa biruim raul...prin bine...ori Singurul Bine...sau BUN...este numai Dumnezeu...
Eu cred ca idealul pentru noi e sa fim atat de pasionati si preocupati de Dumnezeu...de mila Lui...de bunatatea Lui...de frumusetea Lui...sa ne fie atat de drag sa stam langa El...sa cautam sa-L cunoastem...sa-L intelegem...desigur, atat cat putem noi, ca oameni...incat sa nu ne mai ramane timp si energie, si dorinta...sa hranim raul din noi...si acesta efectiv sa se usuce...ca o planta neudata si neingrijita...Doamne-ajuta...
Cat despre iubirea de Dumnezeu...eu am inteles ca El este Cel care o initiaza..."Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi, si a trimes pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre"(1Ioan, 4:10)
si odata ce noi am luat contact...real si nemijlocit cu...iubirea Lui pentru noi...odata ce El ne strapunge inima..si ni Se descopera...ca Acela care ne iubeste...cu adevarat...oricat de gunoaie de oameni am fi fost noi(sau inca suntem)..oricat de nevrednici...si de mizerabili...nu cred ca putem sa-i raspundem decat cu.."Domnul meu si Dumnezeul meu"...si din acea recunostinta...vom dori sa ne facem inima...asternut pentru picioarele Sale...Asa cred ca a facut femeia desfranata, pe care Mantuitorul...in loc sa arunce cu piatra...a iertat-o...si i-a rusinat pe parasii ei...
Povestea odata parintele Arsenie...din tineretile dumnealui...de o .."disputa"..avuta cu parintele Cleopa...(mentionand ca era pe fondul unei reale iubiri si fratii in Hristos)..parintele Cleopa fiind aprig, neobosit, si de neoprit in lupta directa cu diavolii..cu raul...si pacatul...in timp ce dumnealui-p. Arsenie...era mai mult pentru.."o stare de prezenta"...inaintea lui Dumnezeu...o contemplare...o uitare de sine...in care...desi isi constientiza pacatul...isi cerea iertare de la Dumnezeu...si se arunca din nou in...bratele Lui...in mila Lui..in dragostea Lui...veselindu-se inaintea fetei Lui.
Iata...doi mari duhovnici...stalpi ai ortodoxiei...si categoric..oameni ai lui Dumnezeu(eu asa ii vad)..si totusi...doua abordari diferite...care duc inspre acelasi tel...o mai mare apropiere de El....sfintire...biruinta asupra pacatului...firii pamantesti...
Fie ca harul lui Dumnezeu sa ne descopere si noua, celor ce vrem sa mergem la Cale...ce ne este propriu fiecaruia...
Sa ma iertati...si Doamne-ajuta !