[ioanna]

Asadar, care este granita intre umanis si crestinism, unde se intretaie si unde se despart?

Crestinismul in Umanism se ascunde, sensurile profunde ale Umanismul in Crestinism se descopera, e ca relatia dintre VT si NT. Umanismul este o razvratire impotriva adevaratei naturi a omului , negarea faptului ca vointa umana tinde asimptotic spre vointa divina si alegerea unei cai independente, ce implica un devotament pentru cautarea adevarului si moralitatii prin mijloace umane, in scopul atingerii unui grad inalt de dezvoltare a fiintei umane, prin cultivarea unei vieti etice si creative, individul putand fi cu adevarat fericit doar incercand tot timpul sa fie mai bun si sa se inteleaga pe sine. Insa tocmai aceasta cale a cunoasterii de sine deschide drumul si catre o spiritualitate verticalizata spre lumina cunostintei, deci cred ca umanistul isi gaseste deplina implinire doar prin alaturarea unei mentalitati spiritualizate si implinite cunoasterii de sine.

Umanismul sustine o moralitate universala, bazata pe conditia umana, punand in centru pe om, ca si scop. „Omul e masura tuturor lucrurilor”, adica omul uneste in stiinta si in actiunea sa natura lui si natura lucrurilor. Teologia crestina rasariteana are un filon profund umanist, deoarece construieste o baza spirituala a dezvoltarii umane si un cadru motivational pentru evolutia spirituala a omului, punand in centrul ei pe Iisus Hristos, Mantuitorul, omul desavarsit si Dumnezeu desavarsit. Persoana si lucrarea lui Isus Hristos este in centrul tuturor lucrurilor , El e „ Calea, Adevarul si Viata”, deci gloria spre care omul crestin este chemat , este ca el sa se inalte spre asemanare cu Dumnezeu cu cat va fi mai uman. Aceasta glorie e indisolubil legata de deplina comuniune cu semenii , dezvoltarea unor relatii interumane autentice. Traditia crestina occidentală cataloghează preocuparile sociale drept "umaniste", insa pentru ortodoxie, domeniul social este tocmai cel in care se lucreaza pentru mantuire, caci doar urmarind comuniunea interumana poti atinge acea stare de desavarsire inaltatoare si sublima, aceasta fiind esenta vietuirii in har si adevar.

In Crestinism descoperirea adevaratului Eu se face prin indumnezeire, prin evolutie spirituala si implinirea vietii , Iisus fiind modelul spiritualizat al omului, in timp ce in conceptia umanista omul nu are un model spre care sa tinda, esenta omului depinde de valoarea pe care si-o atribuie lui insusi, valoare determinata de nazuinta interioara a sufletului. Omul face dovada puterii sale de critica, de judecata si de discernamant, intelegand ca in aceasta corelatie Eul, si nu Universul are partea conducatoare, deci conceptia umanista respinge dependenta omului de Dumnezeu, omul trebuie sa se autodetermine independent si indiferent fata de existenta sau neexistenta lui Dumnezeu. Filosofia umanista plaseaza omul in centrul universului creat de Dumnezeu, iar această pozitie privilegiata il obliga sa actioneze in armonie cu natura, cu binele, cu adevarul, omul trebuie sa fie un sistem autoechilibrat ce isi gaseste stabilitatea interna si adaptarea externa. Omul crestin stie ca perfectiunea unitatii/stabilitatii dintre minte-corp-suflet e Iisus, umanistul trebuie sa-si gaseasca aceasta stabilitate. Crestinismul in pune in centrul Universului pe Iisus, ca scop, deci scopul vietii crestinului e cultivarea virtutilor crestine, ca forme ale frumosului spiritual, in caracterul si in moralitatea lui Iisus aflandu-se puterea exemplului Sau pentru fiecare din noi. Scopul unei vieti traite in spiritul gandirii umaniste il reprezinta stiinta sau arta, adica ceea ce influenteaza pozitiv mintea si sufletul, omul fiind o fiinta care se autoconstruieste permanent, care aspira spre echilibru si armonie, insa pastreaza dorinta permanenta pentru depasire si dezvoltare. Umanismul tinde catre cel mai inalt grad posibil de dezvoltare a fiintei umane, insa acel grad se poate atinge doar prin umplerea vidului spiritual, deci raspunsurile finale ale lungului proces al cautarilor umaniste, ce duc la desavarsire se gasesc in Crestinism.

L.E. Cred ca umanistul (autentic) poseda o flacara iluminata de eruditie, traieste in cultul valorilor umaniste , are acea ambivalenta a fericirii: aspiratia spre echilibru si liniste interioara, cat si dorinta sa de cautare continua. Daca atinge un grad inalt de existenta, devenind un model umanist, nevoia sa de autodefinire il va impinge mai de parte, va dori sa respire sacralitate, va dori sa-L caute pe Dumnezeu, tinzand spre un model umanist isihast, preocuparile sale devenind legaturi spirituale. Deci nevoia omului tinde asimptotic spre Dumnezeu. Un astfel de om spun eu ca a fost doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga (Maica Benedicta)