[laurastifter]

În prealabil postat de laurastifter

Doamne ajută!
Într-adevăr, de multe ori devenim, prin faptele noastre, nevrednici de a ne numi "prietenii lui Hristos". Cu toate acestea, El ne iubeşte necondiţionat şi S-a jertfit pentru mântuirea sufletelor noastre, cunoscând din veşnicie păcatele fiecăruia dintre noi. Scriind aceste rânduri, îmi simt sufletul întristat... pentru că foarte recent, acum câteva zile, am căzut într-o ispită pe care reuşisem - credeam eu - s-o înving pentru totdeauna. Viaţa spirituală cuprinde, aşa cum putem observa din proprie experienţă, bucurii şi tristeţi, căderi dramatice şi biruinţe, momente de entuziasm şi clipe de întuneric.
Este minunat să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să te simţi iubit de El! Experienţele nefericite, aparentele obstacole din pelerinajul nostru către Împărăţia lui Dumnezeu, rămân, pentru cei credincioşi, doar "acele lucruri înspăimântătoare pe care le observi, atunci când privirea îţi fuge de la ţintă". Îmi este destul de dificil să vă încurajez acum, fiind eu însămi, aşa cum am mai scris, într-un moment de tristeţe şi dezamăgire.
Totuşi, aşa cum atât de frumos scria Cristiboss56, credinţa, nădejdea şi dragostea rămân cele mai minunate daruri duhovniceşti primite de la Tatăl ceresc!
Să nu deznădăjduiţi niciodată, pentru că iubirea lui Dumnezeu este infinit mai puternică decât păcatele noastre! "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?" - se întreabă retoric, plin de bucurie duhovnicească, "Apostolul neamurilor". Oare întunericul păcatului poate birui, în inimile noastre, lumina dragostei lui Dumnezeu? Nicidecum!
Curaj şi multă bucurie în Domnul!

P. S. În clipele de tristeţe şi descurajare, am în minte pericopa despre întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos şi Sfinţii Luca şi Cleopa, pe drumul de la Emaus. Oare nu cumva şi noi, în astfel de momente, ne asemănăm acelor doi ucenici ai lui Hristos? Oare nu cumva Mântuitorul nostru păşeşte alături de noi pe drumurile vieţii, exact în momentele în care slaba noastră credinţă se clatină şi gândurile ne spun că El ne-a părăsit? Oare cine este "Străinul" Care, mergând împreună cu noi, ne umple sufletele de mângâiere, chiar atunci când simţim că ne-am îndepărtat în mod ireversibil de idealul desăvârşirii? "Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile"? :)

La cele scrise mai sus, aş dori să adaug o scurtă pildă - o poveste imaginară deosebit de impresionantă şi educativă - ce ne poate umple de nădejde şi bucurie , indiferent de starea duhovnicească în care ne-am afla, căci Domnul Hristos, Păstorul nostru Cel sfânt şi drag, ne caută şi ne ridică în braţe din căderile noastre, exact în clipele în care, cuprinşi de ispita tristeţii, avem falsa impresie că El ne-ar fi părăsit.
Potrivit acestei povestioare fictive, pe un drum plin de nisip călătoreau, într-o zi însorită de vară, Domnul Iisus Hristos şi un copilaş orfan. Mântuitorul îl ţinea de mână pe micuţ, arătându-i cu dragoste urmele paşilor lor, ce se formaseră pe nisip.
"Iată, fiule", spunea Mântuitorul, " Iată, aici, pe nisip, sunt urmele paşilor noştri. Urmele mai mari sunt ale paşilor Mei, iar cele mai mici sunt ale paşilor tăi pentru că, oriunde ai mers în viaţă, Eu am fost împreună cu tine şi te-am ocrotit, ţinându-te de mână".
Copilaşul, privind cu atenţie, a observat că, începând dintr-un anumit loc, pe nisip se puteau vedea doar urmele mai mari - cele ale paşilor lui Hristos. Atunci, începând să plângă, a întrebat: "O, Doamne Iisuse al meu, din acest loc m-ai părăsit, m-ai lăsat singur! Ştiu eu că aşa este, pentru că, începând de aici... se văd doar paşii Tăi! De ce ai făcut aşa?".
Auzind aceste cuvinte pline de neîncredere şi descurajare, Mântuitorul nostru Hristos a răspuns cu blândeţe: "Fiul Meu, nicio clipă nu te-am lăsat singur, aşa cum crezi tu! Din acest loc, nu mai vezi pe nisip decât paşii tăi pentru că, exact de aici, Eu nu te-am mai ţinut de mână, ci... te-am luat în braţe"! :)

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!