[macrisvasilica]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Vei fi iar banat, as usual.Oricum apreciez creativitatea de care dai dovada in alegerea nick-urilor.Avatarul este marca distinctiva,right?:)

Absolut. Am chiar o vagă bănuială: Biblia aceea e cea urâtă de admin şi nu persoana mea - care oricum e neimportantă.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Si zici ca ai puncte in comun cu ortodocsii? :) Lasa ma ce crezi tu despre predestinare, ai de explicat fazele clasice cu somnul si Sabatul.

Hai să lăsăm deocamdată chestiile cu somnul şi sabatul că oricum se ajunge invariabil la ele (ca şi banarea de altfel) şi să-mi termin ideea că acuşica intră adminul:

Noţiunea de predestinaţie în concepţia lui Theodor Béza: “Un decret veşnic şi imuabil, care – în ordine – precede orice cauză de mântuire sau condamnare.”
În secolul al XVII-lea, în era protestantismului ortodox, deosebim două curente opuse în problema predestinaţiei. Primul curent, numit supralapsarian, susţinea că decretul lui Dumnezeu, în ordine, precede evenimentul căderii în păcat (este continuarea poziţiei lui T. Béza). Scopul urmărit a fost: sublinierea suveranităţii necondiţionate a lui Dumnezeu, dar pericolul consta în deducţia greşită de a-L face pe Dumnezeu răspunzător pentru păcat.
Celălalt curent, numit infralapsarian, susţinea că decretul lui Dumnezeu, în ordine, nu precede, ci succede evenimentul căderii în păcat. Această poziţie accentua responsabilitatea omului şi rolul harului divin în opera mântuirii.
Disputa celor două curente a culminat în controversa dintre teologii Gomarus şi Arminius, la universitatea din Leyden, dispută care a generat discordia din sânul Bisericii Reformate Olandeze şi a cauzat istoricul sinod din Dordrecht (1618-1619), unde Biserica Reformată Olandeză s-a scindat în “remonstranţi” (arminieni) şi “contraremonstranţi”. Formula adoptată de contraremonstranţi la Dordrecht, corespunde poziţiei infralapsariene, cea a lui Arminius, în ciuda faptului că sinodul a condamnat cele 5 teze ale remonstranţilor arminieni.
Corectarea fundamentală a doctrinei este legată de numele fondatorului teologiei noureformatoare, Karl Barth.
El ajunge la o polemică tăioasă cu marele său dascăl spiritual, cel care a fost Ioan Calvin, reformatorul elveţian. La sfârşitul unei conferinţe ţinută pe tema predestinaţiei, cineva l-a întrebat pe Barth dacă în sensul acesta se mai poate vorbi despre “calvinism”. Barth a răspuns fără echivoc: “Atunci suntem adevăraţi discipoli ai lui Calvin, dacă mergem împreună cu el, unde a mers el: la izvorul Scripturii”. Barth a rămas consecvent acestei păreri când şi-a formulat învăţătura despre predestinaţie. Iată argumentele lui cele mai importante:
a) Doctrina nu se referă atât la om, cât la Isus Hristos, care este “oglinda alegerii noastre”. În moartea Sa de pe Golgota vedem ce înseamnă să fii lepădat. Totodată El este şi oglinda alegerii noastre, căci în moartea Sa înlocuitoare vedem că Dumnezeu este milostiv faţă de noi, cei lepădaţi.
b) Nu predestinaţia, ci alegerea (electio) ar fi termenul cel mai potrivit, deoarece din el răsună Evanghelia, şi nu condamnarea.
c) Calvin a trecut de limita îngăduită, când vorbea despre cei “rânduiţi să fie lepădaţi”. El, omeneşte, totuşi poate fi înţeles: reformatorul a fost încolţit la Geneva de experienţe dezarmante. A văzut că unii se pocăiesc, auzind Evanghelia predicată, dar alţii rămân în întunericul păcatului. Care este motivul? Calvin a crezut că aceştia sunt predestinaţi să fie pierduţi. Astfel el a deschis calea – spune Barth – către speculaţiile acelora care s-au despărţit de Hristos, alunecând pe panta determinismului şi a fatalismului.
d) Alegerea, susţine Barth, în primul rând se referă la Căpetenia credinţei, ales din veşnicii să ne fie Mântuitor, să Se întrupeze asemenea nouă, să locuiască printre noi, să moară în locul nostru, pentru păcatele noastre.
În al doilea rând, alegerea se referă la Biserică - comunitatea celor aleşi (coetus electorum), la a cărei fiinţă S-a gândit Dumnezeu din veşnicii, pentru a fi purtătoarea şi martora Planului divin de Mântuire.
În al treilea rând, alegerea se referă la ins la cel în parte lepădat sub imperiul păcatului, nu fiindcă aşa l-a rânduit sau creat Dumnezeu, ci fiindcă astfel a ajuns prin propria sa alegere. În această situaţie deznădăjduită l-a găsit vestea bună a Evangheliei. suntem ai lui Hristos, pentru că El a suportat toate urmările alegerii noastre păcătoase.
Barth spune că o predestinaţie egală cu fatalismul este incomparabilă cu Revelaţia, cu Isus Hristos, Cel venit între noi în corp omenesc, căci astfel El ar fi găsit pe pământ o situaţie gata încheiată şi ireversibilă. În acest caz El ar fi venit cel mult la “unii”, dar la “alţii” nicidecum. Astfel El ar fi venit ca o unealtă subordonată a executării unui decret prestabilit. Mai mult: Însuşi Tatăl ar fi devenit captivul propriului Său decret, iar omul ar fi fost o marionetă neputincioasă şi iresponsabilă.
Pentru detalii ia te rog tomul K. Barth - Kirchliche Dogmatik, 1942, II/2.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Vrei sa iti spun cum se vor temina discutiile?

Se prea ştie... Dar mai bine stai să-ţi cânt: