În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia
Buna ziua tuturor!
M-am gandit mult la acest subiect, inainte sa postez. Cred ca relatia afectiva dintre credincios si credinta sa, si respectiv a altora, trebuie sa fie ceva de genul celei dintr-o pereche. Sa ma explic: toti, sau aproape toti, avem familie, sau facem parte dintr-un cuplu, ok? Bun, si nu cunosc, si cred ca nici domniile voastre nu cunoasteti pe cineva suficient de stupid incat sa se ia la cearta cu o alta persoana, pe tema: prietena/sotia mea e cea mai frumoasa, copiii mei cei mai frumosi/destepti, iubita/nevasta dumitale e urata, proasta si curva, copiii dumitale vor ajunge niste delincventi, etc. Poate ca ar trebui sa traim o relatie de dragoste si pretuire, undeva in Sancta Sanctorum a sufletului fiecaruia, cu credinta/biserica/denominatiunea noastra, la fel de delicat cum iubim pe cineva. IUBIREA PROPRIE, DACA SI CAND E AUTENTICA, NU SE AFISEAZA PE TOATE GARDURILE. SI, TOT CAND NE AFLAM IN CONDITIA SUFLETEASCA A AUTENTICITATII IUBIRII DE DUMNEZEU, NICI NU VITUPERAM PE A ALTORA. Si, inainte sa "dati cu pietre", va reamintesc interpretarea patristica, IN DUH, a Cantarii Cantarilor, care, luata exclusiv literal a fi doar un poem erotic, altminteri foarte reusit. Deci analogia pe care am facut-o nu e deloc deplasata. Despartirea antagonica a credintelor si, mai ales a credinciosilor, in "ai nostri" si "ei, ereticii/paganii" e la fel de satanica ca si fuzionarea sincretica a tuturor credintelor intr-un aliaj dogmatic unic, religia blestematului de Antihrist, jegul nascut din partenogeneza care va domni in cocina cu draci ce va lua locul moscheii lui Omar. Nu sunt decat doua etape complementare ale aceluiasi proces.. Nu avem voie sa uram decat pe: Vrajmasul, Antihristul&proorocul sau mincinos, si slujitorii lor masoni si vrajitori, precum si, in fiecare din noi, pacatul. Atat. A-ti ura semenul care, credincios fiind, fie si in alta lege decat a ta, greseste, NU e de la Dumnezeu.
|