Îmi spunea un prieten că a făcut un mic sondaj printre cunoscuţii săi punând întrebarea: „Vă rugaţi folosind Rugăciunea lui Iisus?". Reacţiile lor au fost, în mare, dezarmante faţă de aşteptările pe care cunoscutul meu le avea de la nişte oameni cu solide lecturi teologice, cu ani de mers cu regularitate la biserica din parohie şi pe la mănăstiri: majoritatea s-au uitat stupefiaţi la el, de parcă i-ar fi întrebat care este formula cutare din fizica cuantică.


O piesă de muzeu
Răspunsurile au alternat între: „Nu, Doamne, fereşte!, doar nu sunt ca Sfinţii din Filocalie" (acest ultim răspuns varia cu: „nu am binecuvântare de la duhovnic") şi „Da, puţin, numai când am timp, adică atunci când mă întorc de la serviciu/şcoală sau uneori, când îmi fac canonul de metanii şi închinăciuni".
Mi se pare că am transformat Rugăciunea lui Iisus într-o piesă de muzeu: ne uităm la ea, o admirăm, o lăudăm. Şi atât. Problema nu stă în scuzele invocate ci în faptul că nici măcar nu dorim să ne rugăm cu Rugăciunea lui Iisus. Faptul că, în cel mai bun caz, o zicem accidental nu înseamnă că ne şi rugăm ci că ne liniştim puţin conştiinţa, bifăm un x la rubrica în care spune că această rugăciune nu ar trebui să lipsească din viaţa creştinului. La urma urmei, la ce ne mai folosesc cărţile Sfinţilor isihaşti, Filocalia şi Sbornicul? Ca să le ţinem în bibliotecă pentru molii? De ce mai cumpărăm tot felul de metanii de diferite modele, dacă nu le folosim? Fiindcă la aceasta foloseşte metania, la Rugăciunea lui Iisus şi nu pe post de etichetă pe care o ţinem la mână pentru ca cei din jurul nostru să înţeleagă mesajul: „Atenţie, sunt creştin".

O armă automată
Trebuie să dorim această rugăciune şi trebuie să cerem binecuvântare fiindcă o vom primi. Nu se poate altfel. Nu cred să existe duhovnic care să spună: Nu, Rugăciunea lui Iisus nu este pentru tine! Dacă nu e pentru păcătoşi, atunci pentru cine? Vameşul se bătea cu pumnul în piept zicând-o. Femeia cananeeancă a rostit-o; orbul, la fel. Noi suntem mai sănătoşi duhovniceşte decât ei?
Repet, problema nu constă în motivaţiile invocate ci în indiferenţa şi laxitatea noastră. Hristos nu este instalatorul de serviciu: Îl chemăm numai când avem un necaz. La fel, Hristos nu ţine o condică de serviciu în care fiecare creştin semnează acolo un „Tatăl nostru" dimineaţa şi seara, un acatist zis în grabă şi gata, s-a achitat de sarcini. El stă la uşa inimii şi bate mereu. Din ce am citit pe la Părinţi, Rugăciunea lui Iisus trebuie să fie precum o armă automată în mâinile creştinului. Să tragă cu ea neîncetat şi nu numai în vreme de ispită şi nu doar condiţionat de încercarea vreunei ispite sau de vreo metodă (absolut necesară, de altfel, dacă e vorba de viaţa în mănăstire dar mult mai mari sunt aici ispitele). S-au scris cărţi întregi în care sunt adunate mărturii ale unor oameni din lume care s-au mântuit zicând Rugăciunea lui Iisus şi singura lor „metodă" a fost perseverenţa şi dorinţa de a se ruga neîncetat, dar în modul cel mai discret cu putinţă. Nu putem invoca altă scuză decât obtuzitatea noastră faţă de ceea ce ar putea să ne scoată din amorţeală, faţă de ceea ce ar unge cu untdelemn duhovnicesc mecanismele noastre ruginite.

Apa cea limpede din inima noastră
Un proverb spune „dacă omul vrea să aibă o fântână cu apă limpede, trebuie să sape adânc". Într-adevăr, la fel este şi cu Rugăciunea lui Iisus. Apa cea mai limpede – mântuirea împreună cu cele mai mari daruri duhovniceşti - o aflăm dacă săpăm adânc în inima noastră, dacă spargem crusta păcatului care s-a întipărit prin consimţământ şi reaua obişnuinţă. Putem să cerem ajutor pentru cutare şi cutare problemă folosind alte rugăciuni, dar curăţirea inimii şi paza minţii nu o vom dobândi decât întipărind numele lui Hristos în inima noastră. Cunoaşteţi o altă metodă mai bună pentru aceasta decât Rugăciunea lui Iisus?