În prealabil postat de Mihnea Dragomir
Disputa dacă focul iadului este un foc exterior (cumva asemenea focului pe care îl știm din natură) sau un foc interior a animat discuțiile teologice ale unui întreg Ev Mediu, fără a se ajunge la un rezultat, altul decât consensul că problema este irezolvabilă. Un singur lucru este clar: iadul este ceva foarte, foarte rău: MULT mai rău decât ne-am putea închipui. Nu știu dacă "iezerul de foc" e figură de stil, însă faptul că "acolo este scrâșnirea dinților" este sigur figură de stil pentru ceva neînchipuit de greu de suportat, dar care, totuși, va trebui suportat o eternitate. În această lumină, doctrine mult promovate azi, de tip "suferința din iad este, de fapt, singurătatea damnatului care se află doar cu propriul eu" îmi par că nu vin de la Dumnezeu, ci de la altcineva, pe a cărui agendă figurează sugestia că, de fapt, iadul nu este o suferință chiar așa de mare: eventual un loc de ralaxare, în care suntem noi cu noi înșine.
Tot de aceeași extracție mi se par teoriile nesănătoase potrivit cărora iadul (ca și purgatoriul, pentru cei care cred în existența lui) nu sunt de fapt locuri, ci stări ale sufletului. Eu nu înțeleg de loc asta din Biblie. Nu mi se pare că săracul Lazăr este într-o "stare a sufletului", iar bogatul nemilostiv în altă "stare a sufletului", ci că al doilea ar fi în stare de orice ca să ajungă în locul primului, numai că nu prea se poate. Dintr-o stare, la o adică, putem trece în altă stare, dar dintr-un loc e mai greu să trecem în alt loc, dacă sunt despărțite de "o prăpastie".
La fel, Cerul este loc, și nu stare. Prin urmare, loc îmi pare a fi și "întunericul cel mai dinafară", unde cei care se prezintă la Ospăț cu haine necorespunzătoare sunt aruncați.
Părerea mea.
|