În prealabil postat de Mihnea Dragomir
Faptul că primul meu pacient a scăpat cu viață, în ciuda tratamentului administrat de mine, este un lucru atât de inexplicabil, încât trebuie să îl consider o minune dumnezeiască.
Așadar, după 6 ani de facultate în care am studiat mai mult teoria despre boli decât bolile însele, iată-mă recrut în Armata Română, cu grad de soldat la termen redus. După stagiul de instrucție de 3 luni, a urmat instrucția profesională. Compania noastră a fost împărțită, fiecare mergând la infirmeria câte unei unități militare. Acolo urma să îl asistăm pe medicul de infirmerie. Dar eu am ajuns la o unitate la care medicul de infirmerie tocmai făcuse pasul înainte ca să plece într-o misiune în Angola, unde era plătit cu mult mai bine decât solda lui de căpitan la UM....din marginea Bucureștiului. Așadar, pe scurt, nu era nimeni să aibă grijă să nu fac prostii. Funcția mea ? Medic de regiment. Gradul ? soldat prost. Cunoștințe teoretice ? Ceva-ceva. Experiență profesională ? Nulă.
Aveam în subordine două asistente medicale plutonierese, care fumau continuu și erau experte în hârțoage. Și trei soldați sanitari, care făcuseră un curs de 2 săptămâni despre cum se scoate rănitul din tranșee. Superiorul meu era colonel dr X, medic șef al Diviziei, care încă din prima zi mi-a spus să nu îl deranjez decât dacă e ceva important.
Prima zi, primele consultații: câteva bășici la rând. De la bocanci. Dar, la un moment dat, vine unul că îl doare capul și amețește. Îi iau temperatura: normală. Așteptând ca termometrul să ajungă la echilibru, aflu că e recrut nou la grupa de artilerie. Ca antecedente personale, rețin că avusese epilepsie cândva. Vorbea normal la început, dar apoi începe a vorbi un pic dezlânat și adoarme în timp ce îi spuneam ceva. Îl zgâlțâi și se trezește, dar tot confuz. Aha ! Am spus. Deci, avem antecedente de epilepsie plus status confuzional. Tocmai citisem despre "aura epileptică" și sufeream de deformația începătorului, care ce citește, aia i se pare că vede. "Sanitar !" "Ordonați !" "Două tablete de Fenobarbital !". Tipul ia două tablete, pe care pacientul meu le înghite, apoi vomează după două minute. "Mda", mi-am spus, "pesemne că sunt modificări ale statusului vegetativ în cadrul unei crize iminente de epilepsie". Deci, trebuie mai mult fenobarbital. Dacă se poate, injectabil, ca să nu mai vomeze. Totuși (și acesta a fost momentul intervenției supranaturale) cele 5 fiole despre care știam că sunt acolo, lipseau. Le văzusem cu ochii mei și cu o zi înainte, și în dimineața aceea, când intrasem în cabinet la consultații. Erau de negăsit. Până ce le-am căutat, tipul adormise buștean. L-am umflat cu ambulanța și doi sanitari și l-am dus la Spitalul Militar Central. Acolo, un bătrân neurolog, care văzuse multe, mi-a spus: "ce aură epileptică, domle ! Ăsta ori a luat ceva, ori s-a intoxicat altfel." Diagnosticul de admitere a fost: intoxicație cu substanță necunoscută. "Puștiule" mi-a spus, adresându-mi-se mie, care eram acum ditamai medicul de regiment. "Puștiule, roagă-i pe colegii lui să-i umble în valiza din dormitor. Vezi dacă nu găsești ceva flacoane goale !". Zis și făcut. Trei flacoane goale de....Fenobarbital ! Va să zică, eu tratasem pe unul care încercase să o termine cu viața, drept care a luat supradoză de fenobarbital. Tratamentul meu ? Mai mult fenobarbital.
Îngrozit de cât eram de tâmpit, m-am dus din nou în cabinetul de consultații și m-am uitat din nou în vitrina cu medicamente de urgență. Cele 5 fiole de fenobarbital erau acolo. Acolo fuseseră mereu, dar eu nu le văzusem. Așadar, îngerul păzitor al acelui tânăr îl făcuse să vomeze "tratamentul" meu administrat oral. Apoi, când a văzut că îl caut pe cel injectabil, mi-a dat orbirea selectivă de a nu vedea fiolele pe care le căutam și erau chiar sub nasul meu. Pesemne că a fost îngerul Rafael, cel care pe orbi îi face să vadă, dar posibil ca și proștilor să le ia vederea în mod salutar, atunci când sunt pe cale de a face o prostie.
|