Citat:
În prealabil postat de George.m
Darurile lui Dumnezeu cer un anume efort si atunci cand, in prestiinta Sa, Dumnezeu stie ca omul se va comporta fata de darurile Sale asa cum se cuvine, El i le da fara masura. S-ar putea spune ca raspunsul omului prestiut de Dumnezeu la lucrarea harului Sau face ca darul sa fie mai mare sau mai mic.
|
Intotdeauna m-a contrariat oarecum, - omeneste gandind -, pilda talantilor. Pe de-o parte, de ce Dumnezeu imparte diferit? Iar pe de alta, daca Dumnezeu ne face daruri, in virtutea iubirii si prestiintei Sale desavarsite, de ce asteapta din partea noastra inmultirea lor, cerand, pe deasupra, si dobanda?
Insa, acest mod de a vedea lucrurile arata ca nu avem o perceptie clara, pe cea adevarata, asupra relatiei dintre noi si Dumnezeu. Noi tindem sa-L numim pe Dumnezeu ca fiind nedrept, tocmai pentru ca, in egoismul nostru, vrem sa ne bucuram de aceste daruri primite, multe sau putine, in mod autonom. Le-am primit, bine. Dar sa fim lasati in pace sa dispunem sau sa ne bucuram de ele, dupa propriul plac.
Uitam ca Dumnezeu daruieste liber, din iubire si ca darurile Sale oferite noua, ne leaga pentru vesnicie de semeni si de El.
Or, "dobanda" pe care ne-o cere Domnul si care arata inmultirea talantilor primiti sau cel putin efortul nostru personal, nu este nimic altceva decat a aduce euharistie, multumire, prin primirea Sfintei Impartasanii. Acel, "ale Tale, dintru ale Tale", este calea spre sfintirea vietii noastre prin care Dumnezeu revarsa continuu peste noi din darurile Sale. Lipsindu-ne de acestea, ne lipsim implicit si de "dumnezeiestile bunatati".
Se implineste astfel cuvantul Scripturii potrivit caruia "celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, si ce i se pare ca are se va lua de la el".