E dezarmant totusi cand in sfarsit realizezi dupa 4 ani de orbire si negare a adevarului ca nu ai fost iubit. Am momente cand pur si simplu imi propun sa dau "la gunoi" toata povestea si sa uit si sa nu-mi mai pese de el si de soarta lui. Pentru ce? 4 ani i-am fost alaturi si m-am straduit sa-i fie bine, sa-l incurajez (un tip negativist, care vede in toate si in toti numai partea urata; mai putin in el) sa-l sustin moral, sa fac tot ce am putut ca om, ca sa-l vad fericit. Tot timpul mi-am facut necaz ca e suparat ca e nefericit, sa-l ajut ca e necajit si nu are cine (nu are prieteni ca nu stie ce e aia prietenie). Iar eu cand aveam nevoie de el, cu greu, cu greu se implica. Intotdeauna a fost el si problemele lui, ale mele ori nu erau importante, ori eram vinovata de ele. Si acum cand suntem despartiti tot la mine apeleaza sa-l ajut si ma enerveaza ca eu ca fraiera sunt tare saritoare. Cand il auzi cum se plange ti se rupe sufletul. E si avar; totul pana la bani la el, toata lumea sa-l ajute exact cand are nevoie si pe gratis daca se poate, el sa nu cheltuie nimic cu nimeni. M-am saturat sa-mi mai pese de omul asta! Cat de urat suna asta?! Va intreb? Ma bate gandul sa-l "sterg" definitiv din memoria mea afectiva si rationala. Pentru ca pot, insa mi-e mila de el, mai ales ca l-am iubit. Dar am ajuns la o saturatie. Cat sa dai fara sa primesti, fara sa ti se multumeasca (a mai bolborojit el niste multumescuri in ultima perioada, dar primavara nu s-a facut) ba chiar sa nu fii respectat. Va intreb.

Am vrut sa-mi spun offul ca m-a apucat.