În prealabil postat de CelMandru

Omul, în mândria sa, poate ajunge "să se poarte obraznic cu Dumnezeu, îndrăznind să se laude cu faptele sale bune, nesocotind că, pe de o parte, tot ceea ce face, datorează harului lui Dumnezeu fără de care nu poate face nimic, iar, pe de altă parte, orice faptă bună care nu izvorăşte dintr-o intenţie curată, adică din smerenie şi din iubirea faţă de Dumnezeu, nu are nici o valoare în faţa Lui." (Pr. Gheorghe Neamţiu)

Nu numai postul, ci toate faptele bune pe care încercăm să le facem sunt supuse ispitei de a ne mândri. Căci de-ar fi aşa uşor de înfăpuit, fără luptă, cu toţii am fi sfinţi. Aşadar orice faptă bună necesită o smerită cugetare, şi aşa cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, o luptă cât de mică de a nu cugeta lucruri înalte despre sine, chiar dacă cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune.

Într-adevăr ţinem post pentru a înnăbuşi mândria, dar oare chiar reuşim să nu ne abatem de la acest scop? Căci aici e adevărata luptă a noastră cu sinele...pervertirea motivaţiei. Şi chiar de-am reuşi să păstrăm scopul, înseamnă că nu ne putem mândri în orice moment? Eu zic că este nevoie de trezvie ...rugăciunea trebuie să lucreze neîncetat, căci ispita-i nelipsită, chit că e vorba de o faptă bună.