Este importantă pacea cu ceilalţi, însă nu cea obţinută prin compromis. Dacă aşa ar fi gândit creştinii din primele veacuri, că e mai de folos să fie în pace cu stăpânirea, ar fi renunţat la a-L mărturisi pe Hristos.

Dacă nu eşti lăsată să-ţi practici şi să-ţi afirmi credinţa, ea va fi înăbuşită, se va stinge. Vei suferi simţind că mori încet, încet; că moare duhul în tine. Dacă familia iubeşte lumea iar tu Îl iubeşti pe Hristos, conflictul va fi cel dintotdeauna, dintre lume şi Hristos. Şi nu poţi să-L alegi decât pe El. E dureros că astfel de lucruri apar chiar în legătură cu cei pe care-i iubim cel mai mult.
Însă cuvintele Mântuitorului sunt foarte clare pentru situaţia descrisă de tine:

„dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri.
Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n'am venit să aduc pace, ci sabie.
Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei.
Şi duşmanii omului sunt casnicii lui.
Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.
Şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine.” (Matei 10, 33-38)

Foarte bine ar fi dacă soţul, iubindu-te, te-ar înţelege şi ar putea să-şi depăşească prejudecăţile pe care probabil le are în legătură cu Biserica.