Definiţia asta dată ortodoxiei este foarte bună, dumnezeiască, aş spune. Ea arată că omul cel adevărat, curat, eliberat de păcate, de tot ce îl depărtează de Dumnezeu, întors Acasă, adică, la Tatăl ceresc e omul care şi-a regăsit adevăratul Chip - Hristos; căci Hristos este Chipul Tatălui, iar pecetea acestui Chip a fost pusă în noi atunci când a fost creat Adam (conform Părintelui Galeriu). Ei bine, aceasta este Ortodoxia: firea cea adevărată a omului; cu alte cuvinte, atunci devenim ortodocşi, când ne-am regăsit adevărata fire.
Acest cuvânt se întâlneşte cu cel al părintelui Arsenie Papacioc: „Hristos este ortodox”. Aceasta înseamnă că El este ortodox (dreptmăritor), nu noi. Noi, numai în măsura în care ne asemănăm Lui. Cuvântul acesta nu vrea să spună că Hristos aparţine Bisericii Ortodoxe (ar fi un absurd ca El să aparţină cuiva), ci că dacă vrem să fim ortodocşi, trebuie să ne asemănăm Lui.
Nu Hristos aparţine Bisericii, ci Biserica este a Lui. El nu este „deţinut” de Biserică sub forma Sfintelor Taine, ci binevoieşte să Se dăruiască pe Sine şi sub această formă, care nu este singura în care Se dă; căci El este şi Cuvântul lui Dumnezeu şi ni se dă şi în cuvintele evangheliei, Se dă şi atunci când Îi împlinim poruncile, căci „Hristos stă ascuns în poruncile Sale” (Sf. Maxim Mărturisitorul).