[Mihnea Dragomir]

Laura, eu cred că trebuie să evităm să cădem într-una dintre cele două extreme. Una dintre extreme aţi descris-o foarte bine: este aceea în care considerăm că neamul nostru e mai nenorocit ca alte neamuri. Mai josnic, mai bicisnic, mai vai de capul lui: ce mai, ceva de care trebuie să ne fie ruşine şi de care să ne delimităm. Dar, mai există o extremă care trebuie evitată: extrema de a ne considera pe noi ca fiind buricul Evropii şi al Lumii. În plan istoric, această extremă îmbracă forma protocronismului: a considera că dacii au avut mari biblioteci, pe care romanii le-ar fi ars, iar ce a rămas din ele este păzit de KGB. A considera că suntem un neam superior, că Koigaionul este Muntele pe care va apărea Dumnezeu în slava Sa, că noi nu avem salivă în gură aşa cum au alţii, ci glandele noastre salivare secretă ceva aşa, ca un lapte.

Eu cred că a fi patriot înseamnă a-ţi iubi şi a-ţi susţine mama, aşa cum este ea. Iar mama nostră nu e nici cea mai frumoasă mamă din lume, nici cea mai deşteaptă, dimpotrivă, mama noastră are multe şi mari bube, pe care noi, ca nişte buni copii ai ei, trebuie să le oblojim. Nu să le ignorăm, spunând că nu există. Nici să susţinem că acele bube pestilente, de fapt, sunt ascunse frumuseţi. Nici să le acoperim, propagandistic, cu un strat gros de fond de ten: chiar dacă străinii, care conspiră spre a ne vrea răul, nu le vor mai vedea, bubele rămân acolo şi, netratate, se adâncesc.

A fi patriot nu e ceva care se declară (afară de rare şi speciale ocazii, când acest lucru trebuie făcut). A fi patriot înseamnă a face gesturi şi sacrificii pentru ţară. Când spun "ţară", spun cei apropiaţi, cei din oraşul ori satul vecin. O limbă, o cultură. Iată, vă îndemn să faceţi două mici sacrificii:
Unul, pe care îl puteţi face azi, este să aprindeţi o lumânare pentru unul dintre eroii din familia dv. Greu e să nu găsiţi unul măcar, care să fi luptat în război, sau în războiul rece care a urmat. Nu neapărat aprindeţi o lumânare pentru Vlad Ţepeş ori Mircea cel Bătrân, ci pentru eroii familiei dv. Sau, de nu găsiţi niciunul, pentru eroul necunoscut. Şi apropro: îi pomeniţi pe pomelnic ? Încheiaţi, de fiecare dată, pomelnicele cu ei.
Un alt sacrificiu pe care îl puteţi face pentru ţară, care vă va lua câteva zile de efort, este să vă deprindeţi a scrie cu diacritice româneşti. Setaţi tastatura pe caractere româneşti şi deprindeţi cum se scriu "ă" urile, "Â"-urile etc. Aţi văzut cum fac francezii ? Nu ar renunţa la apostroful lor de eliziune, la sedila lor de sub "c", la trema lor ce rectifică citirea vocalelor, nici să-i pici cu ceară. Dar nu numai francezii fac asta: aşa fac şi nemţii, şi ungurii, şi grecii şi toţi cei care îşi respectă ţara lor. Deci, aşa e bine să facem şi noi, înainte de a spune că au conspirat ca să ne distrugă limba. Haideţi, că nu e greu şi la sfârşit vi se va părea chiar uşor să scrieţi cu diacriticile proprii limbii noastre.

În Cristos,
M.D.