Eu nu mi-am gasit pocainta pentru ca sufar de mandrie, smerenia imi e un termen strain. M-am spovedit prima oara in postul Craciunului cand aveam 14 ani. Am ramas uimit ca preotul mi-a acordat atata atentie, ca a avut rabdare cu mine desi eram un pusti si era aglomerat. Cand am plecat parca mergeam pe norisori.
La Pasti m-am dus din nou la acelasi preot. Nu a mai fost la fel. Am intrat intr-un conflict de idei si spovedania s-a metamorfozat in cu totul altceva. Am mers la alt preot. Mi-a pus numai intrebari si nu m-a lasat sa vorbesc liber. Cand m-am ridicat l-am facut ipocrit. Mi se parea ca e fals iar cerintele sale imi depaseau posibilitatile si varsta! Am incercat la altul. Am reusit sa capat din nou acea senzatie de eliberare, a avut rabdare mai bine de o ora sa-mi inteleaga problemele. Cand a venit vremea canonului m-a pus sa mi-l aleg si apoi sa revin. Am revenit dupa 3 saptamani in care am postit si m-am rugat mai mult ca niciodata. Devenisem mai bun...Dar a fost ultima intalnire cu acel preot deoarece s-a tranferat departe. Apoi am fost la tara la bunici. Spovedania mi s-a parut o formalitate. M-am spovedit apoi la un preot in varsta. Nu ma intelegeam cu ai mei si faptul ca nu m-a invinovatit m-a facut sa pastrez multi ani relatia cu dansul. In facultate am fost la parintele Bogdan de la biserica Sfantu Gheorghe Nou din Bucuresti. Pot sa-l dau exemplu de duhovnic ancorat in realitate. Am avut o relatie extraordinara cu dansul. Nu mai stiu nimic de viata lui pentru ca dupa studii a trebuit sa plec acasa. Pentru mine a fost un duhovnic extraordinar.
Acasa nu am mai regasit decat cu greu un duhovnic care sa ma suporte-pun prea multe intrebari si cer explicatii. Am incercat si cu duhovnici de manastire, m-am intors dezamagit si chiar pornit. Voiam pe cineva sa inteleaga viata mea complicata, stilul meu de a pune problema. Norocul mi-a suras cu un preot tanar de care am mai scris pe aici. E genial. Rascoleste totul in mine si ma face sa constientizez unde am gresit si mai ales totul e logic la dansul. Cand plec calc din nou pe norisori, dau din mine cateva zeci de kile de poveri.
E greu sa-ti gasesti duhovnicul potrivit si vad ca regulile nu se prea aplica.
De unde mi-a pornit dorinta de a avea o relatie cu Dumnezeu? Am constientizat ca Ceva imi poarta de grija. Cineva imi arata calea. In sufletul meu o forta patrunde cu sau fara voia mea si lucreaza. Dar niciodata nu am simtit ca trebuie sa-mi schimb atitudinea, sa ma pocaiesc in sensul ca trebuie sa tac si sa accept cu resemnare tot ce mi se intampla, din contra imboldul este acela de a spune lucrurilor pe nume, de a zbiera din toti rarunchii daca am dreptate. Privind inapoi am reusit multe si sunt fericit. Si cand nu mi s-au implinit dorintele am realizat la scurt timp ca eu de fapt ma bagam in vreun r_h_t si Cineva nu voia sa intru! Sunt multe de povestit dar concluzia mea este ca pocainta e de fapt o lupta! Trebuie tinut cu dintii de relatia cu Dumnezeu si pentru asta e nevoie mare de sinceritate! Fericiti cei curati cu inima caci aceia vor vedea pe Dumnezeu!