Tabietul ţine de mici plăceri şi comodităţi pe care ni le satisfacem cu regularitate: să-ţi savurezi cafeluţa în timp ce scrii pe forum, de exemplu, să tragi după-masa un pui de somn, să te aşezi duminica la ora 5 după-amiază în faţa televizorului cu un pahar de coniac în faţă sau cu o îngheţată...
Sunt şi deprinderi ritmice care nu sunt tabieturi. A mânca, de exemplu, în fiecare zi la aceleaşi ore, a te culca şi a te scula la o anumită oră, a te duce şi a te întoarce de la serviciu... sunt lucruri care ţin de o ritmicitate benefică. Chiar şi viaţa duhovnicească se desfăşoară după nişte rânduieli, foarte precise de multe ori şi ritmice: te scoli la o anumită oră ca să ai timp să te rogi, te duci la slujbe mereu la aceleaşi ore, pentru că atunci se ţin.
Tabieturile au tendinţa să se înmulţească cu vârsta. A avea tabieturi nu mi se pare un lucru rău. Rău este dacă ai multe tabieturi şi dacă îţi este greu să renunţi la ele atunci când eşti solicitat, de exemplu, de cineva care are nevoie de ajutorul tău. Atunci eşti chemat să-ţi jertfeşti tabietul.
Îmi vine în minte pilda spusă de Mântuitorul cu prietenul care bate la uşă în miez de noapte să-ţi ceară pâine, iar tu te-ai culcat, împreună cu familia... Şi totuşi, pentru că îi este prieten, se scoală şi îi dă. Iar aici nu era vorba de un tabiet.