[dobrin7m]

În prealabil postat de vsovivi

Atât de tare m-am încâlcit în neputinţă încât mi-am adus aminte că defapt nu-s în stare de nimic, nu pot absolut nimic, sunt neputincios complet şi dacă încerc să demonstrez cuiva că iată că defapt pot, imediat mă afund mai adânc în pocirlă şi mă cuprinde o spaimă deznădăjduitoare văzându-mi neputinţa crescătoare şi tind să arăt totuşi în dauna evidenţei că pot, şi mie şi altora, şi e ca şi cum aş încerca să mă mântui pe mine însumi de neputinţă, şi aş da semne şi minuni ca să vadă şi alţii că iată că pot, şi defapt eu nu pot şi mă tot informez că e chiar penibilă situaţia şi ceea ce încerc şi-mi creşte iar tensiunea şi panica, înlemnesc, paralizez, ruşinea atinge cote insuportabile şi brusc acuz şi realizez că nu pot să-i imit pe cei ce pot, nu pot să mă imit nici pe mine când puteam şi paralizez până la moarte şi iată că nu mai respir de frică, de ruşine, de groază că-mi vine rândul să pot şi eu nu pot defapt şi mă cuprinde panica, ruşinea, neatenţia, neputinţa mai mare şi groaza, ruşinea publică, buimăceala... m-aş ascunde şi aş uita totul, dar entuziasmul speranţei deşarte mă momeşte ca să mai persist, să mai încerc şi prostia mea credulă şi sedusă ar încerca iar să încerce iar dar acum văd apogeul trist al neputinţei, acum ştiu că nu mai e nici o speranţă ca să pot şi aş fugi undeva pentru ca să nu se mai ştie de mine, ridicolul e prea absurd şi grotesc, aş vrea să fug să nu-şi dea sema din ei că acum nu mai pot nici ceea ce puteam până acum şi nici ce visasem şi sperasem în copilărie crezând că voi putea cândva... iată deci că acum nu mai pot absolut nimic, pentru că neputinţa de acum şi frica şi emoţia şi panica e ca un nisip mişcător, ca o pocirlă, în care dacă ai intrat şi ai spectatori, nu mai poţi să ieşi şi cu cât încerci să te mişti ajungi tot mai neputincios, mai speriat, mai îngrozit şi tot mai ruşinat ajungi apoi, iar dacă încerci să te paralizezi cumva tot nimic nu faci căci nu scapi de ruşinea neputinţei nicicum, nici mort, căci se ştie căci s-a văzut, s-a auzit, te-ai remarcat prin prostie şi neputinţă. Şi iată că nu mai îndrăzneşti niciodată să mai vorbeşti cu cineva, să te mai întâlneşti, nu mai îndrăzneşti să începi un discurs, o poveste, o glumă, o relatare, o întrebare, o frază, un salut, fiindcă se vede că nu poţi şi se reaminteşte că nu puteai şi doare şi se ştie că vrei mereu să demonstrezi şi ţie şi altora că poţi şi că nu faci altceva decât să te antrenezi ca sadicii maţochişti folosindu-te şi de alţii pentru clipa când chiar o să poţi cu siguranţă. E acelaşi minteres. Iar ea, clipea, nu va veni niciodată singură căci e ca o superstiţie perfectă a fatalităţii şi nu vine căci e imposibil în cazul tău aşa minune ca să poţi oricât ai exersa... şi-ţi dai seama după atâtea încercări ratate că şi atunci când aveai sentimentul că puteai nu a fost decât jucarea unei scenete, cu tine în rolul cel mare, bine ascuns în spatele unei măşti după care să ascunzi şi neputinţa... realizezi iată însfârşit că te amăgeai şi te măguleai în acelaşi timp că poţi ceva, ca să fii ceva, ceva ce ţi-a băgat cineva în cap că nu poţi... sau că poţi şi e de dorit dacă vrei se te dai mare.

Deci cine oare mi-a băgat mie în cap că vreau să pot?.. Şi de ce să pot? Pentru ce anume să pot şi să mai pot? Iată că nici nu mai vreau să pot! Aşa că îmi arăt de acum şi mie şi tuturor că nu pot! Fiindcă chiar nu pot, deci nu-i greu şi nici mare lucru ce o să fac, o să nu pot, dar zău că nu ştiu ce o să mă fac atunci când o să mi se ceară de către şef sau de către situaţie să pot ceea ce se cere şi ceea ce niciodată n-am putut şi nici n-am crezut vreodată că aş putea... aşa că îmi e tot mai clar că nu mai pot face faţă fiindcă nici n-am putut niciodată ci doar arătam că pot ca să bravez dar defapt nu aveam nici pic de încredere că chiar pot fiindcă doar vedeam mereu că nu pot oricât încercam să arăt că pot. Iar apoi am căpătat orare de toate situaţiile căci în toate se vedea că nu pot şi mi se cerea să pot.

Doamne, Doamne, tare-s mic şi necăjit şi neputincios... negru mic, muiat în tuş... cri cri cri toamnă gri... nu credeam c-o să mai vi... zise el cu glas sfârşit ridicând un picioruş, dar de-acuş s-a isprăvit.

Soluţia? Aseamă-nă-te cu Iisus ca cei mai buni actori care nu mai ştie ieşi din rol nici după ce a căzut cortina... mai ales noaptea când nu te vede nimeni, mai ales când nu ştie şi nu ghiceşte nimeni asemănarea şi rolul pe care-l joci.

''-zi pietrelor să se preschimbe în pâine,
-nu numai cu pîine trăieşte omul ci cu orice Cuvânt...

-închină-te mie şi toate averile şi bogăţiile ţi le voi da ţie,
-este scris să te închini numai Domnului Dumnezeului Tău şi Lui singur să-i slujeşti...

-sari de aici jos căci e scris că îngerii Lui te vor ţine pe aripi ca să nu-şi frângi piciorul,
-este scris să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău...''

Deci e clar, e scris că nu pot oricât aş încerca.

Draga Vsovivi
Odihneste-te, daca nu poti singur, cauta oameni buni si blanzi si sfinti care te vor odihni. Si apoi ia-o de la capat pe calea Domnului.