[TINERI PENTRU ROMANIA]

ASPIRAŢIE ŞI SPERANŢĂ

Aspiraţia e floarea speranţei.
Dacă mediul în care înfloreşte nu-i este favorabil se usucă şi se scutură.
Dacă, dimpotrivă, mediul o ajută, ea prinde putere şi dă rod.
Dar dacă acest rod e cules înainte de se fi copt, totul e pierdut.
Coacerea se produce doar când vrea Dumnezeu şi trebuie să avem înţelepciunea să aşteptăm.

Dumnezeu a sădit în inima fiecărui român o floare a speranţei.
E aspiraţia către o Românie creştină, puternică, civilizată şi prosperă.
Acestei aspiraţii naţionale, acestei flori a speranţei unui întreg popor, îi trebuie un mediu propice pentru a se dezvolta, pentru a prinde putere şi a da rod.
Ne-am străduit, după posibilităţile noastre, să contribuim la crearea unui astfel de mediu pentru această floare preţioasă.

Maturitatea va veni atunci când va vrea Dumnezeu, fără îndoială.
Dar noi putem şi trebuie să împiedicăm ca această clipă să fie amânată.
Putem şi trebuie să facem ca maturizarea să continue nestâjenită.
Poate fi acuzat cultivatorul că vrea să grăbească nejustificat creşterea plantelor sale când, primăvara, le ocroteşte de vânt şi îngheţ?

Între activitatea febrilă a materialistului, care în trufia şi egoismul lui nu se sinchiseşte de nimeni şi nimic pentru a reuşi şi inerţia fatalistului care, temându-se de efort, îşi încrucişează braţele pe piept căutând să se convingă că apatia lui nu-i decât încredere în Dumnezeu, se situează virtutea creştinului care munceşte, care se roagă, care sădeşte, care stropeşte şi care aşteaptă roadele de la Dumnezeu.

Încă de la începuturile poporului nostru religia s-s aflat peste tot primul loc.
Pentru a ocupa printre naţiuni poziţia pe care Dumnezeu ne-a hărăzit-o, trebuie să repunem peste tot religia pe primul loc, trebuie ca iubirea de patrie să fie strâns legată de credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos şi de zelul pentru apărarea Bisericii Sale.
Instrumentul de care Dumnezeu se va sluji pentru a-i da patriei noastre trăinicie şi forţă va fi mai puţin un Bălcescu şi mai mult un părinte Ilie Cleopa.

Voi fi acuzat, poate, că am visuri patriotice care nu se vor realiza niciodată.
Aceste visuri, dacă sunt visuri, mi-au fost inspirate de citirea integrală a istoriei noastre.
Dar sunt oare visuri? N-am putea vedea în ele mai degrabă speranţe pe care trecutul nostru ni le justifică, aspiraţii realizabile spre viitorul pe care Dumnezeu ni-l rezervă pentru împlinirea destinului nostru naţional?

Visuri sau aspiraţii, aceste gânduri îmi rătăcesc prin acele locuri de pe întinsul ţării unde strămoşii au dat lupte grele şi văd pe pământul udat cu sângele lor neamul nostru stând drept şi dârz în faţa noilor pericole care îl ameninţă.
E uimitor că-mi vin idei îndrăzneţe, că, reflectând la bătăliile purtate de înaintaşi, întrevăd pentru ţară un viitor glorios?
E uimitor că doresc cu ardoare împlinirea destinului neamului nostru pe acest colţ de pământ pe care doar Dumnezeu ni-l va putea lua?

Predescu Virgil