Părintele Galeriu mergea prin lume trăgând după sine un imens năvod. Peştii intrau de bună voie în el, de dragul părintelui. Şi erau de toate felurile: catolici, sectari, yoghini, masoni, atei, „jidani”, securişti, oameni de mare cultură, intelectuali, dar şi oameni simpli, muncitori, ţărani. Pe toţi îi iubea, pe toţi îi dorea în plasa sa - Biserica. Şi, cu dragostea şi înţelegerea sa, a reuşit să-i aducă pe mulţi. Nedelimitându-se de nimeni, cuprinzându-i pe toţi. Nu spunându-le că toate sunt bune, ci arătându-le, mai degrabă, că locul în care se aflau ei era doar un început.
Bineînţeles că asta pe mulţi îi smintea. Dar oare nu aşa făcuse şi Domnul?
În felul acesta a înţeles să iubească Ortodoxia şi în felul ăsta a apărat-o: slujindu-şi semenii.

M-am gândit mult cu privire la duhovnicii care ne-au format. Am putea spune că fiecare mare duhovnic a format o şcoală de gândire. Iar uneori diferenţele între aceste şcoli sunt foarte mari. Într-un fel vorbesc ucenicii Părintelui Galeriu, într-un fel cei ai Părintelui Arsenie Boca, într-un fel ai Părintelui Teofil, Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu. Uneori sunt deosebiri radicale. Mă gândesc, totuşi, că probabil aceste deosebiri, divergenţe, apar mai degrabă între noi, fiii lor duhovniceşti, şi nu au apărut între ei. Sunt situaţii în care unii dintre noi aproape îl anatematizează pe Părintele Stăniloae, de exemplu, ca neconform cu Sfinţii Părinţi. Deşi nimeni nu i-a studiat şi tradus mai bine.

Ortodoxia este sobornicească. Noi nu credem în infailibilitatea nici măcar a sfinţilor, luaţi singular. Noi credem în adevărurile exprimate în sinoade.

Ce soluţie găsim pentru a scăpa de aceste divergenţe?