Îmi plac foarte mult pisicile. Anul trecut cineva voia să arunce nişte pisoi. Mi-am ales unul (era foarte mic, abia făcuse ochi), l-am hrănit cu biberonul, apoi cu tot felul de bunătăţi şi s-a făcut un pisic mare şi frumos. Foarte târziu am văzut că e motan aşa încât a trebuit să-i schimb numele căci îi pusesem nume de pisicuţă. Pentru că îi placea mult de tot carnea i-am spus Cărnicţă, nume la care raspundea cu promtitudine.
Pe la nouă luni a început să umble după pisicile care tot veneau pe la noi prin curte. Motanii mai batrâni când una din pisici a intrat în calduri l-au batut atât de tare de i-au scos aproape ochii. Am încercat să-l duc la veterinar şi l-am scăpat din braţe după ce m-a zgâriat rau de tot. De atunci nu l-am mai văzut. Am suferit o lună de zile. Îl visam noaptea şi mă trezeam cu o apăsare pe suflet.
Dacă era castrat probabil l-aş fi avut şi astăzi.

Nora mea şi-a dorit o pisică birmaneză. Am găsit un puiuţ pe care l-am dus imediat ce l-am luat la veterinar. Era plin de râie, de purici, era nedeparazitat foarte mic şi slab pentru vârsta lui.
În două saptâmâni cu multe vizite la veterinar a fost oarecum curâţat.
L-au luat acasă (locuiesc la bloc) şi s-au umplut de la pisic de fungi (ciupercă) de care au scapat foarte greu.
Până la urmă pisicul (motan şi acesta) a ajuns tot la mine. I-am făcut băi cu şampon cu mizoral, i-am dat vitamine, l-am castrat ca să nu plece după pisici sau să păţesc cum am păţit cu celălalt şi acum am un pisic superb, curat cuminte şi foarte afectuos.
Are şi o prietenă care vine mereu pe la el, merg seara la plimbare, se joacă împreună. Problema e că prietena trebuie să fete în curând. Sper să nu fete la mine în curte. Dacă totuşi se va întâmpla cred că pisicul meu va fi foarte fericit să fie tată adoptiv.