[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de florin.oltean75

Frica de Dumnezeu pentru incepatori este frica de pedeapsa.

Frica de Dumnezeu, pentru cei cu patrundere, izvoraste din perceperea puterii cutremuratoare dumnezeiesti. Este o frica curata, sora cu extazul.

Subscriu întru totul.
Aş mai adăuga un lucru, rezultat din observaţiile şi experienţa mea: nu este bine să "ardem etapele", sărind direct la iubirea de Dumnezeu, fără a trece mai întâi prin frica de El. Aceasta este ceea ce eu numesc adesea "eroarea iubiristă", care face ravagii în multe suflete din zilele noastre.

Vedem bine, din succesiunea Cărţilor care alcătuiesc Sf Scriptură, că a existat o pedagogie în Revelaţia lui Dumnezeu. Creatorul a început prin a inspira frica de El. Drepţii din Lumea Veche se temeau de Dumnezeu aşa cum se temeau de trăznet. Abia DUPĂ Întrupare şi, mai ales, după suferinţele, moartea, învierea şi înălţarea Domnului nostru, oamenii au întrevăzut măsura de necuprins a iubirii Lui. Abia noi, cei care trăim în vremea Legii Noi, putem să-i spunem Lui "tată" şi "părinte".
Aşa cum, în biologie, se spune că "ontogeneza recapitulează filogeneza", tot aşa e bine să facem şi noi în metamorfoza noastră spre Cristos. Frica de Dumnezeu, teama de suferinţa eternă din Iad este bun început al smereniei noastre şi bază solidă de urcare. Ca şi ruşinea, simţământ insuflat de sus, frica de urgia lui Dumnezeu care "zdrobeşte dinţii păcătoşilor" este ceea ce, în leagănul credinţei noastre, ne ţine departe de păcat.
Un pic mai pe larg am scris despre aceste lucruri aici: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...le-ale-sale-i/