[Marimira]

Hristos a inviat!

Am descoperit acest articol pe site-ul ecrestin, deci nu-mi apartine, dar mi s-a parut interesant si am dorit sa-l cititi si voi dragi frati si surori de pe forum. Dzeu sa ne lumineze pe toti ca sa mergem pe calea cea buna!


Dreptate, Ură şi Dragoste

Aşa cum Platon spunea în „Republica”, „drept este să dai fiecăruia ce i se cuvine.” Dreptatea este caracterizată întotdeauna de echitabilitate, de echilibru, de neutralitate. Conform Dreptaţii suntem rezultatul propriilor noastre acţiuni: „Ceea ce seamană omul acela va şi secera”. Justeţea nu este niciodată injustă. Ea nu va da niciodată nimănui ceea ce nu merită. Avem de-a face cu un aforism, cu o lege universală menită să menţină ordinea în univers şi să producă în om acţiuni juste pentru că, aşa cum spunea Isus, „cu ce măsură veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi” sau binecunoscuta zicere populară: „Cine sapă groapa altuia cade singur în ea”. Dreptatea nu e părtinitoare, ea dă fiecăruia exact ceea ce merită, exact ceea ce i se cuvine. Ea nu poate fi bună sau rea, pozitivă sau negativă, e pur şi simplu neutră, temelia indestructibilă pe care există binele şi răul, dragostea şi ura. Un sistem guvernat de dreptate ar fi in echilibru perfect, totuşi această perfecţiune l-ar dezumaniza, ar face din el o simplă înlănţuire de cauze şi efecte, drept pentru care, este de preferat ca pe lângă dreptate să mai existe şi alte principii care să strice sau să redea echilibrul sistemului.

Dacă dreptatea este neutră prin definiţie, celelalte legi morale care guvernează universul, formează perechi contrarii. În planul moralităţii, însă, contrariile nu sunt complementare, ci dihotomice sau antagonice. Restul contrariilor sunt complementare. Perechile noapte-zi, deal-vale, înalt-adânc, masculin-feminin, rece-cald, întuneric-lumină şi altele de genul acesta, sunt contrarii complementare pentru că împreună formează o unitate. Între ele există atracţie. Putem folosi aceste contrarii complementare în sens simbolic sau metaforic dacă atribuim, de pildă, binelui simbolul lumină şi răului simbolul întuneric, dar în acest sens conotaţia lor iniţială se pierde, la fel şi raportul de complementaritate. O dată intraţi în zona moralităţii nu mai exită relaţii de complementaritate, ci doar relaţii antagonice, cu toate acestea dualismul se păstrează, lumea are în continuare un caracter dual.

Şi dacă am vorbit de zona neutră, care se chemă Dreptate, ne vom referi în continuare la extrema negativă şi extrema pozitivă.
Ce anume perturbă echilibrul dreptaţii? E vorba de un principiu negativ şi în acelaşi timp de unul pozitiv, care ne scot „un pic” din „monotonia” unei dreptăţi mereu previzibile. Aceste principii, în esenţă, sunt unul şi acelaşi, pentru că se opun Deptăţii, dar direcţiile de opoziţie reprezintă tocmai acele contrarii antagonice de care vorbeam mai înainte: Binele şi Răul, Dragostea şi Ura. Vom alege drept sisteme de referinţă, Dagostea şi Ura, pentru ca ele sunt modele ce cuprind toate categoriile bune şi rele existente. Asta pentru că socotim că Dragostea e binele suprem iar Ura e răul suprem.

Cum acţionează ura în raport cu dreptatea? Ca şi Dragostea, ura dă tuturor ceea ce nu li se cuvine. Fie că e vorba de ura de intenţie sau ura de reacţie, Ura se aseamănă cu Dragostea prin faptul că dă tuturor ceea ce nu li se cuvine. Ura răsplăteşte întotdeauna binele prin rău, ea face răul dintr-o motivaţie distructivă, nu pentru că persoana respectivă ar merita sau i s-ar cuveni un asemenea rău. Un exemplu elocvent este crima lui Cain. Ura acestuia acţionată motivat şi distructiv, concretizată prin moarte, nu este o consecinţă justă a comportamentului lui Abel. Cain îşi ucide fratele şi provoacă un dezechilibru pentru că fapta sa nu poate fi catalogată drept un act de dreptate. Acţionând manipulaţi de ură distrugem principiul echitabilităţii: „ochi pentru ochi dinte pentru dinte”. Ura dă fiecăruia ceea ce nu i se cuvine, ea vine să întrerupă ordinea stabilită prin Dreptate şi să instaureze haosul. Şi dacă ura, care perturbă şi perverteşte echilibrul dreptăţii, există, Dragostea este în acest caz mai mult decât necesară şi compensatorie.

Mai mult decât relevante, în acest sens, sunt cuvintele lui Isus: „Aţi auzit că s-a zis: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. (...) Dar eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc”. Elocvenţa acestui exemplu constă tocmai în faptul că pune faţa în faţă două principii (dragostea şi dreptatea), cel al echilibrului sau al echitabilităţii şi cel care produce un „dezechilibru pozitiv” sau care vine să compenseze ura.
Dragostea este mereu o acţiune în exterior, o faptă, întotdeauna altruistă. Actul suprem de dragoste îl găsim tot pe paginile Scripturii: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică." Dragostea adevărată dă celuilalt ceea ce el nu merită, ea nu este o consecinţă a unui antecedent comportamental. Dacă oferim dragoste numai celor ce merită dragostea noastră, Dragostea nu devine decât un instrument sau o expresie a Dreptăţii. Dragostea în cel mai înalt grad suna aşa: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi prigonesc.
Indiferent care este haina pe care o îmbracă Dragostea (afectivitate, milă, prietenie, sau o simplă acţiune raţională, justă şi dezinvoltă), ea are două caracteristici majore: acţionează tot timpul în exterior împlinind nevoile altora şi nu reprezintă un feedback, un răspuns natural (iubiţi pe cei ce vă iubesc) la acţiunea celui ce primeşte dragoste. Dacă dragostea ar fi o simplă consecinţă a unei acţiuni drepte atunci noi n-am fi primit niciodată Dragostea lui Dumnezeu.

Drept este să dai fiecaruia ceea ce i se cuvine, Ura înseamna să dai fiecaruia ceea ce nu i se cuvine, în sens distructiv, iar Drogostea înseamna sa dai fiecaruia ce nu i se cuvine, în sens constructiv, să împlineşti cele mai profunde nevoi ale aproapelui, chiar dacă nu le conştientizează încă.
Şi mai presus de toate: "Dragostea nu e cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul."