Partea a doua

Dom Calmet reia toate aceste ipoteze si mai adauga alte cateva: ,,Avem destul de multe dificultati in a ne reprezenta felul in care a murit Iuda.Unii cred ca ,aruncat fiind la groapa de gunoi dupa ce a murit,el a crapat acolo,asa cum se intimpla cu cadavrele parasite,si si-ar fi varsat toate maruntaiele.Mai multi specialisti in Noul Testament cred insa ca textul in greaca al lui Matei poate insemna doar ca Iuda s-ar fi sufocat de durere de disperare sau chiar de crup(inflamatie a gatului,un fel de angina)si ca din cauza durerii cumplite ar fi cazut cu capul in jos,ar fi plesnit si si-ar fi dat duhul.Sau ca,dimpotriva,chinuit de disperare,s-ar fi aruncat el insusi cu capul in jos si ar fi plesnit".

Anumiti artisti au rezolvat acesta confuzie in alt mod,precum in miniatura dintr-o psaltire pastrata la Canterbury,unde Iuda poate fi vazut spanzurat,inarmat cu un cutit,deschizandu-si vintrele.Maruntaiele sale se imprastie pe jos.Intr-un vitraliu alsacian din 1520 maestrul l-a intruchipat pe Iuda spanzurat si taiat la mijloc.Maruntaiele sale se impastie in vreme ce un diavol vine sa-i ia sufletul,reprezentat de un nou-nascut,pe care-l scoate din vintrele cascate.

Exegetii cei mai recenti insa au renuntat sa incerce sa armonizeze diversele marturii.Incepand cu anul 1701 Jacob Perizonius scrie o dizertatie intreaga in legatura cu moartea lui Iuda.Reamintind pozitia traditionala el admite ca expresia din Faptele Apostolilor nu se poate aplica la cadavrul lui Iuda,pentru ca Petru nu pare sa vorbeasca despre un cadavru si,in orice caz,termenul nu poate fi inteles decat ca ,,a se arunca cu capul in jos".De asemenea nu se poate pretinde nici ca ar fi fost aruncat de altii ci doar ca s-a aruncat singur.Mai importanta asadar decat a cerceta povestirea factuala a mortii lui Iuda ar fi sa notam ca, oferind ambele versiuni radical diferite ale sfarsitului celui care a calauzit garzile in Gradina Ghetsimani, sunt avansate doua viziuni asupra faptei vinovatului.

Moartea din disperare-spanzurarea lui Iuda are mai ales un caracter christologic:ea vorbeste mai inainte de toate despre planul divin si despre mecanismul mantuirii.Omorandu-se,Iuda arata ca lucrarea tradarii il depaseste cu mult de vreme ce faptele i-au scapat de sub control,ceea ce face sa nu mai aiba alta iesire decat moartea,pentru a face sa incetez consecintele asupra lui.In plus,atat timp cat el este principalul agent al tradarii,moartea sa depune marturie,intr-un mod mai mult decat evident,asupra absolutei nevinovatii a victimei,cat si asupra nelinistitoarei vinovatii a acuzatorilor sai.Astfel poate fi pusa in lumina o lectura complexa a planului divin:desi este inocent Iisus se lasa condamnat(de unde dublul sens al verbului paradidomi, EL ,,se pune in mainile" si ,,se lasa prins")si dezvaluie prin ascultarea Sa nedreptatea celor care il condamna.

Moartea prin pleznire-moartea prin explozie interna,prin sfasierea intregii fiinte,care-si varsa maruntaiele pe tarina,capata un sens cu totul nou.Intradevar,cititorii vremii nu puteau sa nu priceapa o aluzie mascata la binecunoscutul motiv al mortii nedemne,ca rasplata a pacatelor unui individ.Tematica este straveche si sunt cunoscute numeroase cazuri de pedepse ale unor indivizi care au opus rezistenta zeilor si carora grecii le dadeau un nume specific(theomachoi):acestia erau trazniti,preschimbati in animale,facuti bucati bucatele.Tiranii erau cei care,deseori,cunosteau o moarte nedemna asemanatoarea cu cea a marelui preot Alkime,a Casandrei sau al lui Alexandru,falsul profet.Cazul cel mai cunoscut este cel al regelui Antiohus al IV-lea Epifanus, acel suveran selgiucid,din vremea macabeilor,a carui figura tragica este relatata de Diodor din Sicilia(Istorii), de Polybius precum si de prima si a doua carte a Macabeilor( I Macabei 6:1-13 si II Macabei 9:1-28)ca si de Flavius Josephus(Antichitati evreiesti).

Cazut de pe carul sau in plina batalie,trupul lui este tot numai o rana.Putrezeste si ramine prada viermilor,intr-atat,incat duhoarea ii impedica pe ofiterii sai sa se apropie de el.In acelasi sens se poate cita si moartea lui Irod cel Mare, despre care Flavius Josephus povesteste,in Antichitati Iudaice,ca suferea de o ulceratie de nevindecat a intestinelor, ca picioarele ii supurau si ca era cuprins de o irepresibila nevoie de a se scarpina pe tot corpul.

Tradatorii,la randul lor,mor de o moarte violenta care,astfel,nu ramine doar un privilegiu rezervat tiranilor.Se poate cita in acest sens o fascinanta legenda, a careia versiune straveche apare pe un papirus arameean,din sec V,gasit la Elefantina:aceea a lui Ahiqar, inteleptul sirian.Acesta l-a ales pe nepotul sau Nadan ca sa-i continue menirea si de aceea il invata tot ce trebuie sa stie.Cu toate acestea Nadan comploteaza impreuna cu regele ca sa-si omoare unchiul.Dupa nenumarate peripetii care sunt tot atatea prilejuri pentru Ahiqar ca sa-si demonstreze intelepciunea,Nadan este dat in vileag.Textul versiunii siriene,cel mai complet de altfel, ne infatiseaza un Ahiqar grozav de rabdator care,in plus,refuza sa-si condamne nepotul: ,,Eu nu-ti spun nimic.Dumnezeu te va rasplati dupa cum ti-au fost faptele".Pedeapsa divina nu se face mult asteptata:

,,Cand tanarul Nadan a auzit asemenea vorbe,trupul i s-a umflat deindata si s-a fcut asemenea une plosti prea pline, in vreme ce maruntaiele i-au iesit din vintre.Lucrarea sa cea rea l-a infierbantat, l-a parjolit, l-a uscat,l-a slabit l-a sortit pieirii si l-a omorat"