Continuare:

Acum mi-e îngăduit să vorbesc — am trăit lucruri minunate alături de Părintele. Spre ruşinea mea, nu l-am ascultat întotdeauna întocmai. Atâta dragoste avea — dragoste adevărată, dragoste dumnezeiască — că, dacă ar fi fost cu putinţă, i-ar fi mântuit pe toţi! Sfinţia sa era mai cu neputinţă trupească, dar arăta multă jertfelnicie faţă de toţi cei care-i cereau ajutorul — odată, îmi zice: „Eu aş vrea să am putere să răspândesc o «epidemie», să-i «îmbolnăvesc» pe toţi de sfinţenie!”
[COLOR=#FF0000]Părintele lucra cu multă delicateţe, nu-ţi spunea direct: „Ai făcut aşa, ai gândit aşa”, dar nu o dată mi s-a întâmplat că ştia până şi ce gândesc.[/COLOR]Când mă hotărâm să mă duc la spovedanie, mai degrabă cred că ar trebui să zic că mă chema părintele la spovedanie, îmi venea un îndemn lăuntric; şi Părintele ştia. Odată aveam o stare nu prea bună, m-am lăsat copleşit de tot felul de gânduri — pe atunci, veneam de la mănăstire la Părintele cu microbuzul — şi, când am ajuns la Părintele, numai din ce-mi spunea mi-a descoperit toate gândurile. Mi s-a mai întâmplat odată (n-o voi uita cât voi trăi!) că eram foarte îngreuiat sufleteşte; mergeam spre Părintele şi mi-am făcut o spovedanie în gând, îi ziceam: „Uite, părinte, am făcut aia, şi aia”, şi exact când am terminat de spus toate, am simţit aşa, ca şi cum ar fi aruncat o „găleată de har” peste mine – m-a dezlegat în Duh în clipa aceea, atâta bucurie şi uşurare am simţit, aşa curăţire… Şi, când am ajuns, era la poartă, aşteptând, şi-mi zice, râzând: „Te-am dezlegat mai dinainte, că te-am văzut că erai amărât!”
Avea multă dragoste, dar în acelaşi timp nu stătea fără să „opereze” o rană a sufletului – altădată, tot aşa, nu mă ridicam eu din ceva; [COLOR=#FF0000]Părintele, în delicateţea sa, nu spunea niciodată: „Măi, n-ai făcut aia sau aialaltă!” sau „De ce nu faci asta?”, ci aducea vorba despre problema cu pricina aşa finuţ, încât singur te ruşinai şi-ţi ziceai: „Stai puţin, că nu sunt bine!”[/COLOR]. Şi o dată, de două ori, de trei ori nu l-am ascultat — la un moment dat, vin la el, sun, iese la uşă, îi zic: „Blagosloviţi, părinte!“, iar el spune: „Dar cine sunteţi, că nu vă cunosc?!” — m-a băgat în pământ… Asta era Părintele!
De la Părintele mai ştiu că, atunci când erau vremurile acelea grele de la începutul anilor ’50 şi nu i se mai dădea voie să iasă din mănăstire, el trebuia să se ducă să le ducă ceva ajutoare la nişte creştini – şi s-a rugat Sfântului Calinic să-l ajute, că aveau sufletele acelea nevoie. A izbutit până la urmă să plece, dar trebuia să se întoarcă până la Sfânta Liturghie, dimineaţa, ca să slujească în sobor — şi părintele s-a rugat Sfântului Calinic să rânduiască lucrurile; era distanţă mare, nu putea ajunge la timp, şi s-a rugat la Sfântul Gheorghe şi la Sfântul Nicolae, care au venit de l-au luat şi într-o clipă a ajuns la mănăstire. Era distanţă mare, nu putea fizic să ajungă altfel. Şi, când a ajuns acolo, tocmai se terminase Liturghia — se rostea otpustul, iar un părinte din biserică s-a uimit văzându-l intrând: „De unde vii părinte, că tocmai te-am văzut slujind?!”[COLOR=#FF0000] Fusese Sfântul Calinic, cel care slujise în locul părintelui…[/COLOR]
Părintele e cel care a găsit capul Sfântului Gheorghe de la Cernica, când s-a făcut canonizarea sa din 2005. Ţinuse în chilia lui trei capete ale Stareţilor de la Cernica şi, după ce Părintele a plecat de acolo, părinţii de acum nu mai ştiau care este. Şi l-au chemat pe părintele Nicodim, iar el le-a arătat: “Acesta este Stareţul Gheorghe“. [COLOR=#FF0000]Mult a pătimit părintele acolo, în anii ’50, în vremea comuniştilor, a fost bătut, s-a şi încercat otrăvirea sa — el era in „Rugul Aprins”, şi toţi cei din mişcarea aceasta au fost prigoniţi…[/COLOR]
Părintele era foarte cu acrivie în privinţa femeilor – chiar şi când era profesor la Seminarul Pasărea, se păzea să stea în vreo chilie de maică, şi dormea în atelierul de croitorie. Chiar îmi spunea la un moment dat: „Pe mine niciodată nimeni nu m-a văzut fără haina călugărească, nici o femeie nu m-a atins — şi-am ajuns acum, la neputinţă, să se îngrijească femeile de mine”. La Pasărea s-a şi îmbolnăvit, din pricina prafului şi scamelor inspirate în acel atelier, şi a fost trimis cu binecuvântare să se trateze, fiindcă în Cernica nu erau condiţii.
Prin anii ’80, Preasfinţitul Lucian, fostul Arhiepiscop al Tomisului, l-a chemat pe Părintele Nicodim să-l ajute, fiindcă avea un duh de boală, care îi dădea un tremur al picioarelor; Părintele a venit, i-a citit rugă*ciunile de dezlegare, apoi, urmând cuvintelor „că nu este dragoste mai mare decât să-şi pu*nă cineva sufletul pentru aproapele său”, s-a rugat ca Domnul să trimită asupra sa duhul care-l chinuia pe Arhiepiscop. Asta era părintele! Jertfelnic până la capăt, indiferent cât de obosit ar fi fost sau cât de rău s-ar fi simţit… [COLOR=#FF0000]Şi mie îmi zicea, că îl mai întrebam ce să fac cu cei care-mi cer să-i spovedesc: „Primeşte-i pe toţi, că nu ştii dacă aceea nu va fi singura binecuvântare din viaţa omului aceluia!”[/COLOR]
Dau slavă lui Dumnezeu că am fost cu părintele aici pe pământ, şi cu atât mai mult am mare nădejde unde e acum. Părintele ne-a iubit pe toţi şi pe toată suflarea – simt că pe mine, cu toate păcatele mele, chiar m-a iubit, şi mă iubeşte… Părintele Valerian, stareţul de la Mănăstirea Jianu, spunea: „[COLOR=#FF0000]Să ştiţi că părintele a împărţit binecuvântări pentru toţi”.[/COLOR]
Despre legarea plecării sale cu cea a Mitro*politului Bartolomeu, doar o zi depărtare, pot zice doar că nimic nu e întâmplător, nu-i întâmplătoare nici plecarea la zile mari, nici când pleacă unul împreună cu celălalt — pentru că e acelaşi Duh şi aceeaşi lucrare.