Mie îmi pare că-s mofturile pleniei, ca dacă nu ai fiii cunoscut mulțumirea de sine, atunci pentru ce să nu-ți convină ca să bagi mereu de vină, să găsești mereu câte un superstiț al perfecțiunilor fățărniciei luate drept modeleu de urmat... e leneia care se erijează la a da lecții de pe funcții... despre cum trebuie să arate
planul ăla ce apare cât ai
clipi ca să-și facă omul orbit de cap în fel și chip. Și apoi cât se mai flatează cu lăudăroșelenia... e ca un fel de viclenie auto flatantă... numa-l vezi că face o speculă și gata... e sus, și e și mai mulțumit... de sine, bunânțeles.