Ispispita vicleniei răutății meseției... e defapt semeția asta distractivă a deznădejdii... pentru bucuria vicleniei de a te bucura de răul altuia: înfrângerea celui înfrânt și căzut, batjocorirea celui mic și smerit, spurcarea slujitorului cel umilit, chinuirea prizonierului cel înfometat și așa mai departe.
...Și nu face omul altceva decât fură de la Dumnezeu și afirmă că sunt muncite de el cu mari eforturi și probleme grele și e mândru că și le-a apărat „luptându-se” cu „hoții” și acum mai este și nedreptățit taman ca o victimă vrednică... nedreptățit la plată tocmai de stăpânul care nu-i ia în seamă lăudoreșenia cea plină de demnitate a socotelilor. Adică e un hoț ce se mituiește și se fățărnicește ironizând și șantajând ca să se umple de minciunile mâririi de sine. E foarte viclean omul. El se laudă cu viclenia și mîndria căci asta i-a insuflat, asta i-a sugerat, asta l-a păcălit gLumea că-i trebe...
Credulitatea nu este credință și credința nu e credulitate căci credulitatea este a omului păcălit ce se păcălește la nesfârșit cu poftele răutății și vicleniei, iar credința este seninătate curată.
Tot răul se trage de la gemenii cei nevăzuți care sunt
identici cu omul doar că sunt plini de viclenia răutății, de plan, plescăială, plută, plăcere, plictis, plombe, plumbi, plimbaruri, plin, adică de ceea ce-i place omului... asemănarea cu „
lumina” gLumii.
Și are multă ambiție ca să se ție de credulitatea asta până în pânzele albe sau negre... deci e vorba de ambiția de a înfrânge el pe cei înfrânți... pentru lucrurile furate... de la stăpân, ca să se dea el stăpân deasupritor... dar nu rău ci din ăla bun de tot, așa de bun, exact ca un zgârci viclean ce nu știe altceva decât a socoti.