[Marimira]

Rugăciuni pe care le rostesc cei ce vor să-şi schimbe voia lor cea plecată către patimi şi dezmierdări

PLÂNSUL DE LUNI SEARĂ

Primeşte rugăciunea gurii mele celei întinate şi necurate, Stăpâne al tuturor, iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase; şi să nu te îngreţoşezi de mine ca de unul ce sunt nevrednic şi nepriceput. Nici sufletul meu, care de iad se apropie, nu-l judecă nevrednic de mângăierea Ta. Caută-mă pe mine ca pe oaia cea pierdută, căci m-am făcut pustiu de a mă îndrepta către toată osârdia şi tot gândul cel bun. Căci, după ce m-am orbit cu dulceţile şi cu dezmierdările, am întunecat sufletul meu şi de beţia patimilor este înnegrită inima mea.

Mărturisesc Ţie Doamne, Mântuitorul lumii, toată amărăciunea, răutatea şi dobitocia mea. Voi spune, iarăşi, din inimă, toată bunătatea şi veselia Ta pe care Tu, Doamne, din nemărginita iubire le-ai revărsat peste mine. Din pricina mea Te-am întărâtat, Doamne; m-am arătat fără osârdie către facerea de bine, m-am gândit des la rău şi lesne am săvârşit tot păcatul. Iar Tu, Stăpâne, ai trecut cu vederea toată răutatea mea din pricina nemărginitei întinderi a îndurării Tale, Fiule al lui Dumnezeu. Capul meu se înalţă prin darul Tău, Stăpâne, dar se smereşte iarăşi pentru păcatele mele. Mă trage pe mine, iarăşi, darul Tău către viaţă, iar eu, mai vârtos, către moarte cu stăruinţă mă duc.

O, cât de cumplita e obisnuinţa patimilor ! Cum leagă mintea cu legături de nedezlegat! Şi eu, păcătosul, mă leg cu ele de bună mea voie. Şi încă mă şi bucur când mă văd legat. Cufundat sunt în adânc: şi-n fiecare zi mă bucur de lanţurile vrăjmaşului şi mă îndulcesc într-însele. Ne leagă cu legături pe care nu vrem să le vedem, şi de-a pururi ne întinde curse, în care mă prind. Pentru ca el însuşi cunoaşte cugetul şi pornirea. Şi fiindcă este mai tare, într-o clipită mă leagă.

Acesta este plânsul, aceasta este tânguirea, pentru că mă ferec eu singur, ca şi cu nişte obezi, cu voile mele. Căci putând să zdrobesc legăturile într-o clipită de ochi şi să mă fac slobod de toate cursele, nu vreau s-o fac. Mă las biruit de trândăvie şi de obişnuinţa patimilor. Cu voia mă supun lor. Acest lucru, de ruşine plin,este mai greu de plâns. Pentru ca merg cu voile mele la vrăjmaşul meu şi el îmi leagă sufletul şi mă omoară în patimi, bucurându-se. Şi putând să sfărm legăturile, iată că nu poftesc! Este oare altă ruşine mai cumplită decât aceasta a mea? O, nu !

Nimic nu este mai de ruşine decât ca cineva să facă voile vrajmaşului sufletului său ! Şi aşa, aflându-mă eu, ticălosul, şi cunoscând legăturile mele, le ascund din falsă evlavie.

Iar cugetul meu mă mustră şi mă omoară în adâncul sufletului: "pentru ce nu te trezeşti ticălosule?".

Oare nu ştii că lângă uşă este înfricoşată zi a judecăţii?

Scoală-te ca un puternic! Rupe-ţi legăturile! În tine este puterea dezlegării ca şi puterea legării. Aşa mă mustră pururea, în adâncul sufletului, sfânta ştiinţă. Şi eu nu vreau să mă izbăvesc din legăturile curselor. Mă tânguiesc şi suspin în fiecare zi, şi iarăşi în chip zilnic mă descopăr legat. Vrednic de jale şi ticălos sunt eu, nesporit în lucrul cel bun al vieţii mele, fiindcă nu mă tem de cursele morţii.

Trupul îmi este îmbrăcat cu chip de cucernicie, de ochii privitorilor mei, dar sufletul îmi este ferecat, ca în nişte obezi, de gânduri necuvioase. Pe dinafară mă fac cucernic cu multă sârguinţă dar înăuntru sunt urăciune în faţa lui Dumnezeu. Îmi îndulcesc graiul cu oamenii, căutând să par bun, în timp ce sunt amar şi rău cu voirea.

Şi ce oare voi face în ziua cunoştinţei? Atunci când judecătorul Dumnezeu va da pe faţă totul înaintea judecăţii? O! Ce mare frică ticăloşeşte inima mea, fiindcă mă strâng eu însumi în lanţul nemărginitelor fărăldelegi!
Eu însumi ştiu că acolo mă voi munci dacă nu voi îmblânzi aici, cu lacrimi, pe Judecătorul. Pentru aceasta, mă rog să nu Îţi încui îndurările, Stăpâne, întru urgie; că Tu Însuţi aştepţi întoarcerea mea, pentru că nu voieşti să vezi pe cineva arzând, ci voieşti ca toţi oamenii să se mântuiască în viaţa cea veşnică. Îndrăznesc deci, la îndurările Tale, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad înaintea Ta, rugându-mă. Caută spre mine şi mă miluieşte! Scoate din temniţă fărădelegilor sufletul meu!

Străluceşte-mi în minte raza de lumina, mai înainte de a ne duce la judecată ce va să-mi fie înfricoşată. Frica mare mă apucă pe mine, ticălosul şi înverşunatul. Cum mă duc eu acolo, cu totul gol de fapte bune! Frică şi cutremur mă cuprinde, Doamne, când mă văd pe mine fără de osârdie spre bunătate. Şi cu gânduri potrivnice mă svârcolesc într-una, plecându-mi dracilor, care, cu dezmierdările patimilor, spre pierzare pururea mă amăgesc. Mă asemăn prea bine negustorului trândav şi leneş, care, în fiecare zi, îşi păgubeşte capitalul cu câştigul. La fel şi eu ticălosul, mă păgubesc zilnic de bunătăţile mele cele cereşti întru multe învăluiri, care -mi trag spre rău, căci simt în mine cum, în fiecare ceas, eu mă fur singur. Şi vrând, mă aflu întru acelea pe care le urăsc. Mă înspăimânt eu însumi de voirea mea, care, în multe chipuri, se aruncă întru necazuri în pricină că păcătuiesc. Şi mă înspăimânt iarăşi de pocăinţa mea, care nu are temelie tare pe stâncă cea izbăvitoare care mă poate mântui. O, cum nu mă lăsa în pace vrăjmaşul sufletului!

Cum pune în fiecare zi temelia zidirii pe care, cu mâinile mele, iarăşi o risipesc!
N-am pus început bun pocăinţei sufletului. Sunt un rob al trândăviei. Cu însăşi voia mea şi cu multă osârdie slujesc vrăjmaşului. O, cine va da capului meu apă cea fără de nume care să-l spele? Şi cine ochilor mei izvoare de lacrimi cu care să plâng totdeauna către înduratul Dumnezeu? Să cer dar de la el să trimită har mie, păcătosului, Şi să mă scape de marea cea înnebunită, care, cu valurile păcătului, înviforează necontenit inima mea.

Căci voile mele au biruit ca nişte răni care nicidecum nu primesc doctorii de vindecare.

Femeia cea păcătoasă, înţeleaptă s-a arătat fiindcă s-a temut şi s-a sârguit şi-a urât lucrurile păcatului, aducându-şi aminte de ruşinea cea veşnică ce va să fie şi de chinuirea cea nesuferită a muncii iadului.
lar eu, pentru patimile păcatului, în fiecare zi rugându-mă, nu mă îndepărtez de dânsele, ci rămân de-a pururea nebun, întru obiceiul cel rău. Spre nădejdea de pocăinţa îmi este aşteptarea, furându-mă cu deşartă-i făgăduinţa şi zicând: mă pocăiesc, în vreme ce eu niciodată nu mă pocăiesc cu adevărat. Mă pocăiesc numai cu graiul în timp ce cu lucrurile, mult stau în urmă de adevărata pocăinţă. Deci îmi uit firea, făcând cunoştinţa cu răul şi, întărâtând pe Domnul, neîntrerupt păcătuiesc. Izvor de pocăinţă nu am aflat căci cu întărire am făcut păcatul, şi nu fără de voie am păcătuit. Şi Iuda, vânzătorul, loc de pocăinţă nu a aflat, căci cu Domnul fiind, a păcătuit şi ştia ceea ce făcea, fiindcă avea cunoştinţa Domnului. Deci pentru păcătele noastre, întru cunoştinţa făcute, ce voi aştepta eu, ticălosul?

Şi dăcă cel ce numai gândeşte răul întocmai e cu cel ce-a lucrat, apoi eu ce răspuns voi da pentru nenumăratele mulţimi, ale fărădelegilor mele? Ham, gândind râsul tatălui său, lepădat a fost. Cei ce s-au unit, în car de foc s-au înghiţit nimic zicând sau făcând. Şi cei din vremea lui Ilie, asemenea au patimit. Şi Saul cu gândurile slujirii de idoli numai învoindu-se, s-a lepădat de Dumnezeu. Şi Aristotel, numai sfătuind pentru păcat, a murit. Şi fiii lui Aron, greşind, s-au sfârşit. Şi Anania şi Safira, cu nebăgare de seamă petrecând, vreme de pocăinţa n-au aflat.
Dar eu cel ce fac întru cunoştinţa fapta mea, privesc la învoirea mea şi zic ca aştept cu credinţa hotârarea dreptăţii ce mi se cuvine.

Pentru ce ma las amăgit de chipul smereniei mele când eu sunt eu totul străin de faptele cele bune şi cele potrivnice fac înaintea lui Dumnezeu? Fariseii au suferit mustrare atunci când Mântuitorul Hristos le arată pe faţă minciuna portului şi-a chipului lor !

Iar eu adesea mă plictisesc de mustrările cugetului şi caut să mi-l adorm spre a scăpa de ele. Atunci amar este adevărul celor ce caută să-l ascundă. Ci eu vin acum, Doamne, să-mi descopăr chipul şi se vor arată viermii, şi voi dezveli faţă şi ochii, şi vor vedea cei de faţă făţărnicia mormântului şi minciuna faptei mele se va descoperi şi vor privi toţi faţa mea de fariseu. Căci chiar aici, în lume, ea se face văzută, nu numai dincolo în veşnicie, unde o va arde focul.

Tinde-i mâna de ajutor celui ce se tăvăleşte Doamne! Căci voind a mă scula nu pot, pentru că sarcina păcatelor mele s-a îngreunat peste măsura şi obiceiul cel rău mă opreşte, legându-mă. Văd şi ca într-o negură umblu, şi întru mult întuneric mişc mâna mea, şi ca un slăbănog sunt. Mi se pare că sunt sârguitor şi iată că mă plictisesc curând.
Mă rog să mă izbăvesc, şi cu toate că postesc, văd că sunt împiedicat de duh vrăjmaş. Vreau să mă blagoslovesc mult, dar cu inima nu-L iubesc pe Dumnezeu.
Cum voi îndrăzni să cer iertare pentru păcatele, mele, când petrecerea de mai înainte eu nu o uit; sau cum mă voi dezbrăca de omul cel vechi, care se strică, când poftele amăgirii celei vechi nu mă leapădă ?

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după îndurările Tale şterge fărădelegile mele.

Gura mea netrebnică strigă către Tine, Stăpâne, şi inima mea necurată şi sufletul meu întru păcate întinat. Auzi-mă pentru bunătatea Ta, şi rugăciunea mea nu o lepăda. Căci nu lepezi rugăciunea mea, ci a celor ce nu se pocăiesc întru adevăr. Dar pocăinţa mea, Doamne, nu este curată! Un ceas mă pocăiesc şi două Te întărât. Întăreşte sufletul meu pe piatra pocăinţei. Luminează, cu darul Tău, întunericul din mine.
.............