Citat:
În prealabil postat de Melissa
Mi se pare o afirmatie TOTAL ERONATA!Priviti copiii ! Cand sunt mici, ei nu au sentimente negative -frica,invidie,rautate,ura,etc.Ei au doar o dragoste imensa pe care o emana in jurul lor prin tot ce fac.Ar trebui sa fim mai atenti la copii!Sa invatam de la ei.Un copil cand a invatat ce inseamna expresia "te iubesc", el spune "te iubesc" si mamei si pisicii si postasului si bunici si vecinei si jucariei preferate si porumbelului,etc..Copiii sunt singurii plini de iubire.Greseala adultului este tocmai ca "indruma" copilul spre sentimente negative,cultivandu-le cu perseverenta frica( cainele musca, vine bau-bau,etc), distantarea fatza de iubire prin sentimentul de superioritate vis-a-vis de anumite persoane de exemplu(diferente sociale) care curand nasc alte sentimente negative :mandria,sfidarea,ignoranta,etc..
Lupta consta in a redobandi starea de dragoste universala cu care ne-am nascut!
|
Copiii nu au sentimente negative dar nici iubire; ei sunt egoiști, pe măsura formării conștiinței lor. Nu este nimic în om care să preceadă conștiința iar conștiința se formează treptat pe măsura experiențelor. Cu toții am fost copii și ne putem aminti ce gândeam, a inventa că copiii ar avea virtuți este irealist.
Teama de Dumnezeu este o manifestare corectă a respectului față de El. Numai împietrirea excesivă face pe unii să-L perceapă pe Dumnezeu ca pe un om, când El este infinit de mare. Cum zicea tot arhimandritul Sofronie, nu am primit poruncă să-L iubim pe Dumnezeu ca pe aproapele nostru nici pe aproapele din toate puterile noastre. Pe Dumnezeu Îl iubim prin supunere (a tuturor manifestărilor) și teamă fiindcă este Stăpânul. Pe aproapele îl iubim dorindu-i binele în aceeași măsură ca nouă înșine.
Ura de sine este urmarea unei inspirații divine. Paradoxal, cu cât suntem mai departe de Dumnezeu cu atât suntem mai mulțumiți de sine și cu cât ne apropiem de El cu atât nemulțumirea de sine crește, ajungând la ură de sine.
În mod natural, noi credem că totul e bine și frumos, Dumnezeu e un fel de servitor din umbră care ne va face toate poftele și totul va fi bine în viitorul nostru.
Dar cine se străduie să-I fie plăcut, va simți, pe măsura străduinței sale, adevărul, prin darul iluminării harice. Iar adevărul este că suntem extrem de depărtați de Dumnezeu, extrem de scufundați în egoism. Și răspunsul sănătos la cunoașterea acestei depărtări este ura de sine. Nu o ură distructivă, dimpotrivă, o acuzare de sine menită să ne repună în iubirea lui Dumnezeu, deci ceva spre binele nostru.
Trăirea în adevăr este ceva ce survine extrem de rar pentru că puțini sunt cei ce își asumă "nebunia" de a lăsa toate pentru Dumnezeu și astfel puțini pot primi vindecarea înțelegerii. Începutul înțelegerii răutății noastre este un moment de cotitură în viața noastră, mai important poate decât convertirea sau orice alt eveniment. Este o renaștere în iubire, în adevărata recunoștință și adevăratul respect pentru Dumnezeu.