[Mihailc]

Nu poţi dedica (sfinţi) Domnului o zi pe care El n-a binecuvântat-o şi sfinţit-o niciodată. Nu poţi dedica Domnului o jertfă de mulţumire acumulată prin furt. Nu poţi dedica Domnului nişte bani obţinuţi prin prostituţie. Şi aşa mai departe...

Acuma iar mă abandonezi în incertitudine. Adică, până la urmă nu dragostea e cea care primează? Atunci înseamnă că nu e dragoste, întrucât sunt constrâns să respect ceva care-mi condiţionează mântuirea pe care nu mi-o dă decât Hristos, din dragoste şi în dar, adică fără nicio condiţie a posteriori . Aşadar, dragostea arătată mie de către Domnul e condiţionată sau necondiţionată? Îmi deschide mie libertatea iubirii sau îmi indică un set de reguli care îmi condiţionează mântuirea (cum ar fi să respect o anumită zi, şi numai aia, ca odihnă şi închinare)?
Dacă Domnul îmi condiţionează mântuirea de astfel de reguli impersonale (bune cândva să disciplineze un popor îndărătnic), înseamnă că mă invită să ader la o ideologie, şi nu la o relaţie a cărei principiu tutelar e dragostea. Şi în felul acesta nu mai e dar şi har, pentru că îmi cere ceva în schimb, adică mă obligă să mă achit de mântuire impunându-mi un comportament programat. În acest caz, îmi imaginez un dumnezeu antropomorfic cu care fac afaceri, nu am o relaţie liberă de iubire şi încredere care înlătură din start orice contrângere juridică, orice termeni contractuali de genul "eu îţi dau mântuirea şi faci asta şi asta....".
Mă întreb (şi te întreb): Întruparea Domnului a avut ca scop convertirea întregii lumi la monoteismul iudaic sau a fost revelaţia totală şi ultimă a Dumnezeirii? A venit Hristos să impună globalizarea religiei evreilor în concurenţă cu celelalte religii sau a schimbat din temelii modul de existenţă a omenirii . În fine, creştinismul e o completare a iudaismului sau e revelaţia deplină a Dumnezeului celui viu?