Este evident că sinuciderea e o materie gravă. Adică un lucru care, dacă este făcut cu deplină intentie si deliberare suficienta, duce la caderea din starea de gratie, iar cei care mor in stare cazuta suferă damnarea perpetuă. În cazul celor care în mod sigur au suferit damnarea perpetuă este înțelept ca Biserica să nu se roage, cel puțin în mod public, acest lucru fiind perfect inutil celor morți și putând fi pricină de sminteală celor vii.
Așadar, practica neacordării funeraliilor celor ce se sinucid are în vedere două prezumții:
1) că sinuciderea s-a făcut cu deplină intenție și deliberare suficientă
2) că făptuitorul nu a avut o perfectă căință față de fapta sa.
În realitate, noi rareori putem fi siguri că prezumția 1 este adevărată și practic niciodată că prezumția 2 este adevărată. Altfel spus, eu pot să iau două flacoane de Fenobarbital fiindcă sunt dus cu capul, caz în care vorbim de nebunie și nu de deliberare suficientă. Sau, pot să am deplină intenție și să aleg liber să mă omor, dar imediat după comiterea actului suicidar să-mi pară rău că mă lepăd de Cel care mi-a dăruit viața, să cer ajutor, adică să mă căiesc în mod perfect.
Prin urmare, nu este greșit ca Biserica să se roage și pentru cei care se sinucid, așa cum se roagă pentru cei care fac orice alt păcat de moarte. În practică, în special când există unele indicii că prezumția 1 sau 2 nu este sigură, episcopii obișnuiesc să acorde cu generozitate dispensă canonică (pogorământ). Biserica menține această regulă, probabil din motive prudențiale, pentru ca toți să știe că sinuciderea face parte dintre păcatele cele mai grave, fiind păcat teologic, ca și schisma, erezia, apostazia, sacrilegiul sau avortul.
|