Citat:
În prealabil postat de Lucemferre
Crede-mă, nu vorbeam din articole scrise la repezeală pe site-uri de psihologie de baltă când am menționat depresia. Am cultivat ura de sine atât de mult, încât doi ani m-am luptat cu o depresie în adevăratul sens al cuvântului. Oi fi înțeles-o (frica) eu prost, nu contest (ba chiar asta și cred că s-a întâmplat), dar nu mai vreau să retrăiesc vreodată clipele în care mă simțeam inutil și lipsit de orice valoare. Îi vedeam pe toți mai buni ca mine, pe cei de la biserică (cum faceau metaniile și câtă smerenie păreau că arată ) mai evlavioși ca mine și mult mai sporiți duhovnicește; consideram că sunt lipsit de orice talent și că orice pot face eu, poate face altul mai bine ca mine. Zici tu că am o părere foarte bună despre mine, dar nu e chiar atât de bună (că cicatrice tot rămân). Am ieșit din această stare tocmai făcându-mi din cunoaștere un scop (de fapt, la profilul meu de pe site, primul dintre interese este cunoașterea). Deci nu suntem chiar pe lungimi de undă diferite.
|
Tu ai cultivat o ură distructivă de sine, ură care din păcate e recomandată și în unele scrieri duhovnicești, adică să te vezi inferior altora, sau să te vezi foarte păcătos. Este o formă de autosugestie distructivă (ca toate formele de autosugestie) și o dovadă că nu e bine să ne bazăm pe scrieri orbește. Când ți-am recomandat acele cărți am făcut-o pentru că în ele sunt descrise manifestările subtile ale mândriei, sunt niște cunoștințe pe care nu le găsești în altă parte. Eu am zis că scrierile nu sunt de folos dar am exagerat, vrând să arăt diferența între cunoașterea teoretică și cea practică a lui Dumnezeu. Dar în realitate e bine să citim cu discernământ cărți duhovnicești pentru că ele conțin unele lucruri înțelepte care intră în subconștientul nostru și ne ajută să înțelegem ce se petrece cu noi, ne dau o confirmare a experiențelor noastre duhovnicești.